Valoarea banului muncit de altul

Există mai multe tipuri de oameni pe lumea asta, că doar nu putem fi toţi la fel. Unii mai inteligenţi decât alţii, unii mai norocoşi, alţii mai ghinionişti, unii mai ambiţioşi, alţii mai comozi. Şi apoi toţi ăştia de mai sus mai sunt într-un fel, fiecare în parte: harnici şi leneşi.

Prostia enervează pe toţi cei care o recunosc în diferitele ei ipostaze. Ne ferim de ea pe cât posibil şi trecem

pe partea cealaltă a străzii, a găştii, a camerei de birou. Fiindcă ştim că de omul prost să te ţii departe şi niciodată să nu te iei la întrecere cu el, fiindcă are mai mult antrenament. E o luptă pierdută din start. Însă omul isteţ şi leneş e o cu totul altă specie, însă aproape la fel de periculoasă.

De fapt, voiam să vorbesc despre bani.Şi despre valoarea pe care o au ei în capul fiecăruia dintre noi. În funcţie de norocul pe care l-am avut la împărţirea neamurilor din care facem parte şi în funcţie de cât ne-a dus capul să pricepem, valoarea asta se vede şi apreciază diferit. La mine în familie, ca la mulţi dintre prietenii şi cunoscuţii noştri imediaţi, banii s-au cam muncit. Adică, muncit, domnule. Cu trezit dimineaţa, în fiecare dimineaţă. Asta am priceput prima dată când eram mică şi cam aici se învârtea valoarea banului raportat la muncă: sacrificiul trezitului cu noaptea-n cap.

Apoi, când aveam vreo 4-5 ani, pe maică-mea au apucat-o specializările şi primariatele de-mi venea să-i arunc toate maldărele de cărţi de la etaj, atâta de puţin înţelegeam ce se întâmplă. Adică, pe lângă că te trezeşti dimineaţa, nici nu te poţi juca liniştit cu mama, că are de-nvăţat.

25 de ani mai târziu, am înţeles că, pe lângă, trezitul ăla oribil şi învăţatul şi mai chinuitor, valoarea banului mai presupune şi nişte responsabilităţi deloc neimportante. În funcţie de ce job are fiecare, discutăm şi de responsabilitate. Sunt lucruri pe care nu ai cum să le explici unuia care-a frecventat mai mult crâşmele decât facultatea şi care a investit mai mult să-şi mărească ficatul decât aptitudinile din CV.

25 de ani mai târziu, mă enervez cumplit când se mai trezeşte câte-un pierde-vară de carieră să-ţi spună ţie, “păi, ce-s 3 lire la banii tăi…”

Unul care nu s-a trezit în viaţa lui 5 săptămâni la rând să meargă la un job, unul căruia încă-i plăteşte ori mă-sa ori iubita chiria şi factura la mobil, unul care n-are altă treabă cât e ziua de lungă decât să-şi plângă de milă şi să critice sistemul. Care sistem n-are nici o legătură cu el, deşi el nu prea are cum să înţeleagă. Indiferent cât de prost sau deştept, ca să fii o victimă a sistemului, e nevoie ca măcar să te ridici din pat şi să intri în el. Şi-n mama lui!

———————-

Unii dintre noi muncesc pentru fiecare 3 lire. Sau 2 lei. Şi fiecare bănuţ aduce cu el o responsabilitate uriaşă. Pentru unii asta înseamnă salariile altor colegi. Pentru alţii înseamnă pâinea unui subaltern. Pentru câţiva e viaţa unor nefericiţi.

Paradoxul? Că cele 3 lire ale tale par puţine fix în ochii unuia care aşteaptă să-i achiţi tu covrigul dac-ai ieşit în oraş.

———————-

*Articol după o poveste adevărată. Deşi mi-aş fi dorit ca lenea să fie imaginară şi datoriile plătite la timp. Mulţumesc pentru atenţie, restul spumelor îl vărs în privat.

foto 1, 2, 3