După o aprinsă discuţie pe facebook (care începea cu acest citat: ‎”Dacă iubirea echivalează cu libertatea, necesitatea despărţirii dispare.” Osho), cineva mă întreba cum văd eu această libertate într-o relaţie. Andra, îmi permit să îţi răspund pe blog, că e loc mai mult şi e mai intim.

În primul rând, menţionez pentru cei care au deschis televizorul mai târziu sau pentru cei care-au căzut pradă turbulenţelor întâmplătoare, că nu vorbim despre bani, potenţă sau cât de mare o are cutărică. Şi dat fiind că tocmai am fost eu cam cât de vulgară îmi permite legea bunului simţ, vă rog pe dumneavoastră, cei tentaţi să-mi daţi răspuns, să vă abţineţi. Astăzi vorbim de libertate. Frustrările cu portofele dezbateţi-le în propriile buzunare. Nu aici pe blog.

Dragă Andra, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am înţeles că oricât de confortabilă ţi-ar fi o anumită situaţie, la un moment dat amorţeşti. N-ai observat? Până şi în somn ne mişcăm. Fiindcă nu poţi sta în aceeaşi poziţie o noapte-ntreagă, oricât de mult ţi-ar plăcea la început. Şi-ţi mai spun ceva: să-ţi iei întotdeauna singură libertăţile, să n-aştepţi de la celălalt să ţi le dea. Aşa se nasc frustrările. Prima grijă a fiecăruia dintre cei doi aflaţi într-o relaţie e libertatea sa. Nu a celuilalt. Iar atunci când îţi ştii respecta propriile libertăţi, minciuna şi dezamăgirea nu-şi mai au locul. Dar vezi tu, ce ciudat e că noi, oamenii, adesea ne grăbim a ne ocupa de libertăţile celuilalt, ţinându-le şi cerându-le socoteală, uitând că şi noi avem nişte dorinţe. Chiar nevoi. Culmea e că n-o facem din altruism, nici din egoism, ci din ignoranţă. Din inerţia în care am fost crescuţi să repetăm tipare ale “părinţilor” noştri, la xerox. Perpetuând greşeli şi amplificând frustrări. Mi-ar fi plăcut să îţi răspund mai filozofic, mai psihologic şi relevant, dar am zis cum m-am priceput mai bine. Mai degrabă mai concret, decât poveşti. Şi spune-mi dacă greşesc:

• Target zilnic: un telefon. Scuză-mă, dar aia nu mai e libertate. Prefer să mă sune de 10 ori într-o zi, în care are chef şi dor de mine şi deloc în alta, în care e cu capsa pusă. Că poate mi se ia :p. Nu vreau telefoane date la normă, ci telefoane vorbite cu drag. Niciodată o chestie impusă nu va fi asociată cu ceva plăcut. Nici măcar telefonul cu iubitul/iubita. (Aici îmi amintesc de  lecturile din generală, pe care le-am urât fără să le gust: doar fiindcă erau obligatorii. Poate unele mi-ar fi plăcut.)
• Marea ieşeală: în oraş cu băieţii. Dacă vrea să meargă, ducă-se sănătos. E drept că eu nu sunt tocmai un expert în relaţii, dar pe mine mă ştiu bine. Îmi place să respir! Iar atunci când eu vreau să ies cu prietena mea, îl informez politicos şi n-are decât să înţeleagă. Mi s-a întâmplat. Eram amândouă în oraş, el m-a sunat că-i cu un prieten. Dacă mai sunt locuri la terasă, m-a-ntrebat. I-am spus că da, mai sunt, dar precis nu pentru ei. A înţeles şi nu s-a supărat.
• Răspunsul la-ntrebare. Niciodată nu am înţeles teatrul pe care oamenii îl joacă inclusiv la ei în casă. Eu, atunci când pun o întrebare, aştept un răspuns. Aici sunt ca bărbaţii. Nu vreau să mă gândesc că, dacă-mi spui că s-a umplut gunoiul, de fapt, înseamnă că mă rogi să-l duc. Mie să-mi spui direct să duc gunoiul. Poate n-o să vreau, dar măcar n-o să vreau mai puţin enervată. Libertatea e ca atunci când celălalt te întreabă, să-i răspunzi sincer ce vrei, nu ce crezi că s-ar putea potrivi cu ce vrea el. Ştii de ce? Fiindcă asta merge o dată, de două ori, maxim o lună. După care începi să oboseşti să faci mereu ca el. După care o dată explodezi şi începi să-i reproşezi. Normal, el intră în ceaţă. După ce o lună i-ai fost jumătatea perfectă şi cititoarea de gânduri, brusc îţi tună şi fulgeră mai ceva ca pe coastele Statelor Unite. Iar în cazul ăsta, nu te mira dacă singurele chestii rămase unite vor fi astea: statele, nicidecum destinele voastre. (Ce frumos am zis…)
• Planurile de viitor. Eliberează-te de ele şi niciodată nu pune unui băiat întrebări la care nici el nu are răspunsuri. O fată deşteaptă nu cere direcţii, ci îndreaptă singură paşii pe calea cea bună. O fată deşteaptă nu-i dă niciodată unui băiat ultimatumuri, ci doar îl ajută să se hotărască. Fiindcă oricât de în favoarea ei s-ar soluţiona situaţia, în final toată lumea va şti că fost cu japca. Mai ales ea. Şi ce-am făcut atunci cu “de bunăvoie”? Eliberează-te de orice promisiune şi nu crede în nici o garanţie. Crede doar în moment. E cel mai adevărat lucru pe care îl poţi avea într-o relaţie. ACUMul.

Însă libertate nu e atunci când nu te mai speli seara pe dinţi, fiindcă oricum vine dimineaţa şi trebuie să o iei de la capăt. Să nu confundăm lucrurile. Libertate nu înseamnă că el face duş şi tu te epilezi în baie. Mie nu-mi place nici când mă machiez să se uite cineva la mine. Şi libertate nu e absolut deloc atunci când faci pişu cu uşa deschisă.

Iar libertatea e o premisă a încrederii. Dă-mi libertatea de a rămâne alături de tine, spunea o vorbă celebră (ca să-i mai enervez pe unii cu lipsa mea de originalitate). Eu reformulez: ia-ţi libertatea de a rămâne alături de mine. Şi ne va plăcea la nebunie!

foto via Shutterstock, cuplu libertate

Cred că am mai povestit. Primul meu prieten care a venit să mă ia de-acasă cu maşina conducea o Lada din ’76. Am mai povestit şi de faptul că, dacă poate în Mercedes-uri voi mai urca (mai ales că are tata unul şi mă lasă la volan, sîc :P), în Lade verzi fabricate înaintea mea, nu ştiu. Fiindcă, între timp, habar nu am dacă se mai pot înmatricula astfel de modele altfel decât piese de muzeu. În fine, îmi amintesc că băiatul ăsta îmi zicea că el, dacă va face Bani (ceea ce eu îi preziceam; maşina şi-o luase singur şi tot aşa o şi întreţinea. Asta, pe vremea când prietenii noştri aveau Maşini, la care nu-şi permiteau nici măcar un plin fără să ceară bani de la părinţi), deci dacă va face Bani, nu se va căsători niciodată. Fiindcă întotdeauna i-ar fi frică să nu-l iubească pe el, ci pe “potenţialul” său din portofel. Că dacă ziceam buzunar sau pantaloni, intram în alte dezbateri.

Răspuns: prejudecata cu care am plecat de acasă a fost aia: “Mamă, dacă are mulţi bani, precis vrea să te cumpere. E curvar, mincinos şi libidinos” şi moş de cele mai multe ori, aş adăuga eu. Fiindcă, nu-i aşa, nu e bine să preiei credinţe de acasă fără a le cerne prin propria ta minte. A mea atâta a fost în stare să fete şi, de asta, m-am ţinut bine departe de ei întotdeauna. De tagma asta a bogătanilor, pe care mi-i imaginam cu chelie, ceas mare la mână, bolid cu cutie automată şi o blondă în dreapta. Niciodată eu, nici măcar după ce m-am făcut blondă. Cu toate că locul din dreapta nu m-ar satisface, dacă nu-s eu vreau la volan! 🙂 Şi în acte.

Dincolo de faptul că majoritatea celor cu averi se simt mai frumoşi şi mai puternici şi (uneori) pe bună dreptate, dincolo de faptul că mulţi sunt nişte moşi libidinoşi, mai sunt şi excepţii. De curând, am cunoscut una. M-a impresionat prin educaţie, maniere şi umorul deloc uber-cizelat. Precizez că nu era gay. Ba chiar era şi el cu o uber-lady. Mi-a plăcut mult de ei. Îşi trăiau uber-condiţia cu picioarele pe pământ. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Un uber-domn sau o uber-doamnă, un cont în Elveţia şi ceva timp la dispoziţie.

Un sfat? Grăbiţi-vă, că durerile de spate nu iartă pe nimeni!

Sunt genul care să fie sunată.

În afară de mama, nu prea sun pe nimeni. Nu dau telefoane de curtoazie, ci doar de necesitate. Fiindcă prefer să mă întâlnesc cu un om decât să fac muşchi la timpan. De asta, rarele mele telefoane de “mi-e dor de tine” sunt privite circumspect, cel puţin într-o primă fază.

Întotdeauna am fost aşa. Şi cu prietenele şi cu prietenii mei. Iar experienţa m-a învăţat că niciodată nu e bine să suni dacă nu ai ceva de zis. Ceva , orice. Că ai fost la piaţă. Că te-ai stricat la stomac. Că ai mâncat de dimineaţă. Că ţi-ai băut cafeaua. Orice, oricât de banal. Ai nevoie de un subiect de pornire, de la care discuţia poate curge înspre câte minute ai.

Iar cu băieţii… primul meu prieten care a observat năravul ăsta cu telefonul mut a fost prin clasa a zecea. Cică a făcut el un experiment: nu m-a sunat două zile, iar eu n-am zis nimic. Încrezută eram de mică. Şi pe măsură ce trece timpul, sunt tot mai convinsă că un tip care te vrea, te caută. Că un tip care te vrea nu ţine cont cine şi de câte ori sună. Că un tip care te vrea insistă. Nu face chestiile astea? Nu sunt eu cea care pierde.

Nu în frecvenţa telefoanelor stă o relaţie de suflet (fiindcă nimic nu e obligatoriu pe lumea asta. Un telefon pe zi- cu atât mai puţin. ), însă ea -frecvenţa- este un indice important. Iar lucrurile astea funcţionează unidirecţional, n-o să mă convingeţi de contrariu. Fiindcă în lumea mea, bărbatul e încă vânătorul. Dar un vânător fără puşcă degeaba vrea să fie vânător.

p.s. Nu ştiu de ce am pus melodia asta, dar mă enervează oamenii care au impresia că li se cuvine. În afară de telefoane, bineînţeles :p

Fiindcă la etajul 5 câinele ăla ÎNCĂ latră. Scriam eu mai demult pe facebook că mă înnebuneşte. Că latră non-stop câinele ăsta, de nu mai ştiu când doarme. Ideea e că…el încă latră. Cu preponderenţă noaptea, când pleacă stăpânul, mă gândesc. Fiindcă nici un om citav nu ar rezista în casă cu javra urlătoare.

Să vă spun, iniţial mi-e milă de el, că-l ştiu un pitbull frumuşel, şi-ntr-un apartament de două camere, nu i-o fi nici lui pe roze. Apoi, după vreo două ore de lătrat şi trei schelălăieli, mă apucă mila de mine, că vorba aia, “îs şi io om”.  De fapt, doar eu sunt om în povestea cu câinele, eu şi toţi ceilalţi nenorociţi, hărţuiţi de infernul lătrător. Că avem şi vecini. Care vecini au făcut reclamaţii peste reclamaţii, au chemat poliţia şi au răschemat poliţia. Cică n-au ce-i face. Nu câinelui, ci stăpânului. Că pe câine îl rezolvi urgent, dar stăpânului nu prea merge să-i pui ceva în mâncare. Cu toate că l-aş chema la un ospăţ şi i-aş da cât toate nopţile mele nedormite în compania javrei.

Repet, câinele nu are nici o vină. Şi îmi e milă de el, fiindcă e chinuit. Îl lasă singur şi plânge. De fapt, nu latră, ci jeleşte. E un câine chinuit. Dar nici eu nu am nici o vină. Şi nu ştiu de unde să apuc situaţia. Am fost sfătuită să nu mă agit, că se taie cauciucuri la maşini. Mă-nţelegeţi.

Întrebarea mea era: Aţi păţit cumva din astea? Sau ştiţi pe cineva care a păţit? Şi vreo soluţie?

Este un citat al domnului Cătălin Botezatu în preaminunata emisiune “Burlacul”. Nu comentez personajul, nici nu jignesc publicul. Mai ales că Botezatu mi se pare o maşinărie de făcut bani, prostit dudui şi vândut pe sine însuşi. Până aici numai de bine. Aşa s-a exprimat Burlaguru despre una din concurente: e genul de femeie care va face compromisuri pentru o viaţă mai bună. (şi dacă m-aş crede deşteaptă, aş întreba: mai bună decât ce? Dar mă abţin. Să continuăm…)

Nu vi se pare un oximoron? O nepotrivire? O hiperbolă în adjectivul ăla “bună”? O imbecilitate rară? Să vedem cam de ce compromisuri ar fi vorba: să-l crezi când îţi spune că e la birou vineri seara la 10. Să nu te superi când brusc îl loveşte urgenţa la nunta verişoarei tale. Fiindcă apreciezi că s-a-nfiinţat. Cu plic, cu tot. Să te faci că plouă când el se duce din nou în delegaţie. Să nu bănuieşti că mai blonda secretară e prea tânără ca să ştie să citească. Serveşte însă la decor. Şi alte cele. Să îl înţelegi când “are”nevoi”. Şi îl ierţi când îţi spune că te-ai îngrăşat. Şi să-l înţelegi când îi creşte burta. O să vină o vreme, când te vei bucura orice i-ar creşte, numa’ să-i crească ceva. (Sufletul de bucurie, tată, la asta mă refeream!) Continuăm compromisurile? Şi crescutul burţilor, cu copii în ele. Ăştia micii sunt cea mai bună garanţie că te alegi cu ceva mai mult decât buza umflată. Ascultaţi la mine, ştiu de la o bună prietenă, care-i deşteaptă şi avocat. Şi m-am plictisit de enumeraţia asta, vreau să trec la următoarea idee.

Imaginea vieţii bune face orice compromis să pălească în ochii duduilor care se visează Monice, la braţ cu Cătălini. E un paradox, pe care nu-l pricep nici să mă pui să stau o zi în cap, că doar doar mi-or veni minţile încoace. Să descriu contra-tabloul unei vieţi bune “fără compromis”? Mi-e lene. Atât vă spun, însă. Acest gen de emisiuni transmit mesaje fundamental greşite. O femeie care se oferă pe tavă face chestia asta din disperare. Bărbatul simte disperarea şi asta nu e chiar cheia atracţiei, credeţi-mă. Iar atunci când cauţi doar bani, asta o să şi găseşti: Doar bani.

Ce zici, te mai gândeşti?

Ieri stăteam la un pahar de vorbă cu o prietenă bună, pe o banală terasă din Bucureşti. Acolo am pus bazele ştiinţifice pentru ceea ce se numeşte sindromul “prea frumos să fie adevărat”. După ce vorbiserăm o seară întreagă, această expresie a concluzionat apoteotic întreaga filosofie ieftină de puştoaice uitate seara lângă o apă plată şi un ice tea. A fost ca încheierile comentariilor dintr-a cincea, pe care ştiam că trebuie să le fac impresionante, fiind probabil singura parte – în care mă bucuram de atenţia profei de română. Trebuie că femeia avea o încredere deosebită în mine, mă lăsa să turui până la epuizare. Epuizarea compunerii, că ideile mele erau din oficiu epuizate, mai ales când venea vorba de chestii în genul “Sobieski şi românii” sau “Amintiri din copilărie”. Şi vorba asta venea destul de des, să zic…

Descrierea sindromului: afectate sunt ambele sexuri, însă la sexul masculin se înregistrează o frecvenţă crescută, simptomele fiind mult mai agresiv prezente. La debut, semnele obiective sunt absente, ele ieşind la suprafaţa minţii femeieşti abia dupa ce ea s-a pierdut cu totul. Şi mintea şi femeia care vine cu ea. După primele semne, în care el îţi spune cât eşti de frumoasă, de deşteaptă şi de devreme acasă, că eşti fată educată şi îi place cum ţii furculiţa în mână, l-ai putea bănui de imaginaţie lacunară acută, subtilă şi cu desăvârşire lipsă. O pui pe seama emoţiilor, dar nici ăsta nu e vreun un păcat, sănătoşi să fim. La cap! Următorul diagnostic diferenţial se face cu o formă comună de gelozie cronică, boală gravă şi incurabilă de altfel, pe care unii dintre noi ne-am dorit-o la partenerii noştri la un moment dat, până Dumnezeu ne-a dat ce ne-am dorit, ca noi să ne putem lua ce ne-a plăcut. Mai mult: LIBERTATEA. Evident, că doar suntem oameni cu scaun la cap. Simptomatologia continuă progresiv cu întrebarea: “Dar iubito, cum de ţi-a plăcut de mine?” Şi unde tu crezi că e momentul să scoţi cea mai nouă periuţă de orgolii masculine şi să execuţi o debarasare profesională de complexe inventate (şi te simţi, din nou, ca într-o provocare academicească la limba şi literatura română), el sărăcuţul începe să se manifeste. Sindromul, evident. Sau varianta cealaltă e că deja s-a plictisit de tine şi de ochii tăi frumoşi din cap şi de tot ce mai aveai ascuns pe-acolo (prin cap, bineînţeles, că în rest n-a prea explorat mititelu’) şi o dă pe aia cu “meriţi ceva ma bun decât mine”. Şi să fim serioşi, că asta e întotdeauna adevărat! Dacă vă imaginaţi vreodată că, în materie de băieţi, tata e pretenţios, staţi să mă vedeţi pe mine!

Revenind, asta cu “5 motive pentru care îmi place de tine” e prea stilul revistei Cosmopolitan şi nu mă pot alia cu concurenţa. Şi nici stilul unui bărbat lipsit de frustrări şi sigur pe el. Nu mă înţelegeşi greşit, ştiu prea bine că le place să fie alintaţi şi răsfăţaţi şi etc, dar mai ştiu şi că nu e tocmai indicat să înşiri mai mult de 3 minciuni într-o enumeraţie. Se prind şi ei. Doar se presupune că au trecut testul iniţial al minimului de IQ admis.

Confirmarea diagnosticului (deja de o vreme prezumtiv în capul unei fete isteţe) se întâmplă atunci când tânărul prestează un circ de toată frumuseţea în plin vid epic şi te scoate pe tine vinovata number one. Iar tu te uiţi tâmpită, nu ştii de unde i se trage omului sau dacă a mâncat stricat aseară, când indicele de bună dispoziţie prevestea o dimineaţă cu potenţial. Nici nu te scuzi (că vorba vine, te acuzi), nici nu te cerţi. Absurditatea unor situaţii chiar te poate lăsa fără cuvinte. Credeţi-mă, mi s-a întâmplat. (Bine, nu de chiar aşa multe ori :p)

Prognostic: prost spre foarte prost. Nu se moare, decât de inimă rea. Aici prevalenţa sexelor e incertă. Studiile arată că, în general, femeile sunt mai slabe de inimă, dar sindromul ăsta merge pe alt sistem. N-are treabă cu inima, are treabă cu complexele lui de inferioritate. De care inferioritate – irelevant. Ştiţi, mie mi-a zis unul că el ştie că stau cu el doar până îmi găsesc pe altul mai cu bani. Dincolo de mitocănia maximă, am apreciat absoluta lui lipsă de înţelegere faţă de tot ceea ce eram eu.

Dacă un tip vede la tine doar hainele pe care le îmbraci şi furculiţele pe care le mânuieşti, poate ai merita să găseşti pe unul care să ştie şi el asorta ţoale şi tăia elegant friptura. Tocmai ca să nu se mai minuneze de talentele tale şi să aibă timp să descopere altele… Dada, felul acela fermecător în care ştii să-ţi joci cuvintele în propoziţii. Felul în care le pui punct, dar laşi semne de-ntrebare. Sau poate felul în care ţi se sucesc genele şi ţi se-nvârt ochii în cap. Lucruri care ţin de tine şi nu de dulapul tău. Emoţii pe care le poţi trezi tu şi nu tacâmurile din dotare. Cu toate că şi alea-s importante. Dar să fie bilateral prezente. Tocmai ca să nu ne mai minunăm atâta de lucruri auxiliare.

Faza terminală: întrucât sindromul nu se vindecă niciodată (eventual poate fi ţinut sub control), va ajunge să-ţi mănânce zilele şi ficaţii. Aşadar sfatul meu e să nu aştepţi să-ţi pierzi minţile după un caz pierdut. Nu zic să cauţi un tip care să nu te aprecieze. Dar nici unul care să te facă să te simţi vinovată fiindcă eşti prea bună. Pentru el.

————

Lângă noi, un cuplu banal (nu ştiu dacă prietena mea l-a observat): el în cămaşă albă clasică, dar cu nişte ochi verzi care nu se mai dezlipeau de ea. Pe ea n-o vedeam prea bine că erau cumva în lateral-spatele meu, dar şi fata se încadra în limitele comunului, că dacă ar fi fost vreo ceva ieşită din comun, aş fi observat-o din prima. Dar se potriveau la fix: nici unul mai bun decât celălalt, ci fiecare cel mai bun pentru celălalt.