Sindromul “prea frumos să fie adevărat”

Ieri stăteam la un pahar de vorbă cu o prietenă bună, pe o banală terasă din Bucureşti. Acolo am pus bazele ştiinţifice pentru ceea ce se numeşte sindromul “prea frumos să fie adevărat”. După ce vorbiserăm o seară întreagă, această expresie a concluzionat apoteotic întreaga filosofie ieftină de puştoaice uitate seara lângă o apă plată şi un ice tea. A fost ca încheierile comentariilor dintr-a cincea, pe care ştiam că trebuie să le fac impresionante, fiind probabil singura parte – în care mă bucuram de atenţia profei de română. Trebuie că femeia avea o încredere deosebită în mine, mă lăsa să turui până la epuizare. Epuizarea compunerii, că ideile mele erau din oficiu epuizate, mai ales când venea vorba de chestii în genul “Sobieski şi românii” sau “Amintiri din copilărie”. Şi vorba asta venea destul de des, să zic…

Descrierea sindromului: afectate sunt ambele sexuri, însă la sexul masculin se înregistrează o frecvenţă crescută, simptomele fiind mult mai agresiv prezente. La debut, semnele obiective sunt absente, ele ieşind la suprafaţa minţii femeieşti abia dupa ce ea s-a pierdut cu totul. Şi mintea şi femeia care vine cu ea. După primele semne, în care el îţi spune cât eşti de frumoasă, de deşteaptă şi de devreme acasă, că eşti fată educată şi îi place cum ţii furculiţa în mână, l-ai putea bănui de imaginaţie lacunară acută, subtilă şi cu desăvârşire lipsă. O pui pe seama emoţiilor, dar nici ăsta nu e vreun un păcat, sănătoşi să fim. La cap! Următorul diagnostic diferenţial se face cu o formă comună de gelozie cronică, boală gravă şi incurabilă de altfel, pe care unii dintre noi ne-am dorit-o la partenerii noştri la un moment dat, până Dumnezeu ne-a dat ce ne-am dorit, ca noi să ne putem lua ce ne-a plăcut. Mai mult: LIBERTATEA. Evident, că doar suntem oameni cu scaun la cap. Simptomatologia continuă progresiv cu întrebarea: “Dar iubito, cum de ţi-a plăcut de mine?” Şi unde tu crezi că e momentul să scoţi cea mai nouă periuţă de orgolii masculine şi să execuţi o debarasare profesională de complexe inventate (şi te simţi, din nou, ca într-o provocare academicească la limba şi literatura română), el sărăcuţul începe să se manifeste. Sindromul, evident. Sau varianta cealaltă e că deja s-a plictisit de tine şi de ochii tăi frumoşi din cap şi de tot ce mai aveai ascuns pe-acolo (prin cap, bineînţeles, că în rest n-a prea explorat mititelu’) şi o dă pe aia cu “meriţi ceva ma bun decât mine”. Şi să fim serioşi, că asta e întotdeauna adevărat! Dacă vă imaginaţi vreodată că, în materie de băieţi, tata e pretenţios, staţi să mă vedeţi pe mine!

Revenind, asta cu “5 motive pentru care îmi place de tine” e prea stilul revistei Cosmopolitan şi nu mă pot alia cu concurenţa. Şi nici stilul unui bărbat lipsit de frustrări şi sigur pe el. Nu mă înţelegeşi greşit, ştiu prea bine că le place să fie alintaţi şi răsfăţaţi şi etc, dar mai ştiu şi că nu e tocmai indicat să înşiri mai mult de 3 minciuni într-o enumeraţie. Se prind şi ei. Doar se presupune că au trecut testul iniţial al minimului de IQ admis.

Confirmarea diagnosticului (deja de o vreme prezumtiv în capul unei fete isteţe) se întâmplă atunci când tânărul prestează un circ de toată frumuseţea în plin vid epic şi te scoate pe tine vinovata number one. Iar tu te uiţi tâmpită, nu ştii de unde i se trage omului sau dacă a mâncat stricat aseară, când indicele de bună dispoziţie prevestea o dimineaţă cu potenţial. Nici nu te scuzi (că vorba vine, te acuzi), nici nu te cerţi. Absurditatea unor situaţii chiar te poate lăsa fără cuvinte. Credeţi-mă, mi s-a întâmplat. (Bine, nu de chiar aşa multe ori :p)

Prognostic: prost spre foarte prost. Nu se moare, decât de inimă rea. Aici prevalenţa sexelor e incertă. Studiile arată că, în general, femeile sunt mai slabe de inimă, dar sindromul ăsta merge pe alt sistem. N-are treabă cu inima, are treabă cu complexele lui de inferioritate. De care inferioritate – irelevant. Ştiţi, mie mi-a zis unul că el ştie că stau cu el doar până îmi găsesc pe altul mai cu bani. Dincolo de mitocănia maximă, am apreciat absoluta lui lipsă de înţelegere faţă de tot ceea ce eram eu.

Dacă un tip vede la tine doar hainele pe care le îmbraci şi furculiţele pe care le mânuieşti, poate ai merita să găseşti pe unul care să ştie şi el asorta ţoale şi tăia elegant friptura. Tocmai ca să nu se mai minuneze de talentele tale şi să aibă timp să descopere altele… Dada, felul acela fermecător în care ştii să-ţi joci cuvintele în propoziţii. Felul în care le pui punct, dar laşi semne de-ntrebare. Sau poate felul în care ţi se sucesc genele şi ţi se-nvârt ochii în cap. Lucruri care ţin de tine şi nu de dulapul tău. Emoţii pe care le poţi trezi tu şi nu tacâmurile din dotare. Cu toate că şi alea-s importante. Dar să fie bilateral prezente. Tocmai ca să nu ne mai minunăm atâta de lucruri auxiliare.

Faza terminală: întrucât sindromul nu se vindecă niciodată (eventual poate fi ţinut sub control), va ajunge să-ţi mănânce zilele şi ficaţii. Aşadar sfatul meu e să nu aştepţi să-ţi pierzi minţile după un caz pierdut. Nu zic să cauţi un tip care să nu te aprecieze. Dar nici unul care să te facă să te simţi vinovată fiindcă eşti prea bună. Pentru el.

————

Lângă noi, un cuplu banal (nu ştiu dacă prietena mea l-a observat): el în cămaşă albă clasică, dar cu nişte ochi verzi care nu se mai dezlipeau de ea. Pe ea n-o vedeam prea bine că erau cumva în lateral-spatele meu, dar şi fata se încadra în limitele comunului, că dacă ar fi fost vreo ceva ieşită din comun, aş fi observat-o din prima. Dar se potriveau la fix: nici unul mai bun decât celălalt, ci fiecare cel mai bun pentru celălalt.