Era prima noastră ieşire în 3, la cafeneaua din grădina botanică. În miercurea celei de-a doua săptămâni din viaţa lui. Afară era un frig cu soare, copilul bine îmbrăcat, am luat loc pe terasa acoperită, măcar să ne mai vadă soarele un pic. Soţul a comandat cafeaua pentru el, pentru mine -apa, bebeluşul era liniştit. Până când s-a neliniştit. Şi, ghici ce, a început un pic să plângă.
Mereu îi atrag atenţia soţului meu (şi când îl arăt cu degetul pe el, mă bag şi eu de cealaltă parte a degetului, de parcă, prin glasul meu se diferenţiază o raţiune supremă care ne învaţă cum să terminăm cu copilăriile şi să fim părinţi mai cu ţiglele pe casă), să vorbească frumos. Şi corect. Adică, să explic. omul nu e vreun agramat, ci-şi are toate cratimele la el, însă noi am dezvoltat de-a lungul vremii un soi de limbaj româno-adaptat, cu multe excepţii acceptate şi plin de licenţe din astea miruneşti de toată groaza.
Cum a fost mai întâi un gând, pe vremea în care nici nu ştiai din ce zări aduce barza bebeluşii. Cum nu înţelegeai de ce copiii nu pot avea copii şi de ce-i musai să mai aştepţi atâta.
Îi facem fiindcă ni-i dorim sau avem impresia asta, îi facem fiindcă sunt drăgălaşi, îi facem din curiozitate, din întâmplare, din tradiţie, din obligaţie, din multe, multe motive, fiecare pentru el.
Au fost cele mai frumoase 4 luni din viaţa mea. Te iubeşte mama.
Au fost cele mai frumoase 4 luni din viaţa mea. Sper că şi din a ta. Eşti fericit, Broscuţule? Te iubeşte mama.
Acest “articol” a fost scris în fix 2 ceasuri, timp în care cineva dormea în braţe la altcineva şi altcineva îi număra respiraţia. Doamne, că nu m-aş mai culca…
