Pe lângă regulă

Mereu îi atrag atenţia soţului meu (şi când îl arăt cu degetul pe el, mă bag şi eu de cealaltă parte a degetului, de parcă, prin glasul meu se diferenţiază o raţiune supremă care ne învaţă cum să terminăm cu copilăriile şi să fim părinţi mai cu ţiglele pe casă), să vorbească frumos. Şi corect. Adică, să explic. omul nu e vreun agramat, ci-şi are toate cratimele la el, însă noi am dezvoltat de-a lungul vremii un soi de limbaj româno-adaptat, cu multe excepţii acceptate şi plin de licenţe din astea miruneşti de toată groaza.

Bineînţeles că nouă ni se pare amuzant să zicem “dulapul cu şoricei” sau că “nu mai avem geme la clătite”, dar cine ne aude se cruceşte probabil şi-şi scuipă-n sân, Doamne fereşte, poate se ia. Fiindcă e boală contagioasă, am văzut că şi maică-mea se mai scapă, ba şi tata uneori.

Şi îi atrag omului atenţia să terminăm verbele cum scrie la carte, să declinăm ca-n clasa a cincea, fiindcă învaţă copilul aşa, fără să fi ştiut cum e corect de dinainte. Să nu mai zic când ne scapă un “căcat” şi alte porcisme mai mult sau mai puţin lejere. Oricum ar fi, nu e funny ca primul cuvânt pe care îl zice fii-miu să fie o coloratură din asta gravă. Copiii de 1, 2, 3 ani, copiii de nici o vârstă nu sunt nostimi când înjură, indiferent de cât de tare râde audienţa. De fapt, se râde fix de părinţii ai căror limbaj este copiat, oricine vă spune altceva doar vă minte în faţă.

Morala: ca să ne învăţăm copiii corect, trebuie să practicăm acest corect. Ca să ne învăţăm copiii să se spele pe dinţi, trebuie ca noi să ne spălăm pe dinţi. (de câte ori n-am auzit discursul: ţi-am spus eu să te speli pe dinţi, că altfel ajungi ca mine?! cel mai probabil părintele are dreptate, iar odrasla chiar va ajunge la fel de ruptă-n gură ca el, părintele cel ştirb. )

M-am supărat rău astăzi când am văzut (din nou) oameni cu copii atârnaţi de-o mână cum traversează bulevarde cu 4 benzi prin locuri nepermise, peste şine de tramvai, pe lângă refugii, ba unii parcă ocolesc înadins trecerile de pietoni. O mamă făcea slalom printre maşini, cu fetiţa de 4-5 ani după ea. Zebra era la nici 5 metri mai încolo. Asta înseamnă cât, vreo 10 paşi? Oare ăsta e preţul unei lecţii prost predate? Oare merită?

Şi vă întrebpe dumneavoastră, oare ce mesaj crede acea mamă că transmite copilei? Oare ce crede ea că pricepe fetiţa? Cum îşi doreşte să traverseze când e singură, fără mama de mână? Oare se va mira ea, mama, când, peste câţiva ani, nu mulţi, o maşină îi va zdrobi copilul regulamentar? Fiindcă asta păţeşti când mergi pe lângă regulă şi îi încurajezi şi pe alţii să o facă.

Lecţia traversatul străzii

Dragă copile, când vrei să treci de pe o parte pe alta a străzii, o faci. Nu contează că-s maşini, să oprească! Trecerile de pietoni sunt pentru fraieri, semafoarele doar pentru ţăranii care nu ştiu “mersul” prin marile oraşe. Nu stai ca mutu’ şi aştepţi. Tu trebuie să înveţi să te descurci în viaţă, dragul mamii, să dai din coate, să te bagi în faţă. Chiar şi în faţa maşinii, a  tramvaiului, să te ocolească dacă nu le convine pe unde ai trecut.

Doamnelor şi domnilor, aşa ne învăţăm odrasla, lumina ochilor noştri, sufletul şi inima? Că, nu vă supăraţi pe mine, dar cam asta transmitem copilului de fiecare dată când traversăm pe roşu, ca să câştigăm 2 secunde. Care altă dată l-ar putea costa viaţa sau măcar o mână… Şi-apoi ne mirăm de unde i se trage.

imagini via Shutterstock, educaţie , traverat stradă

Dacă doriți să aflați când scriu, vă invit să urmăriți pagina de facebook a blondelor.