După un articol anti-violența împotriva femeilor, țin minte că am pierdut 5 like-uri pe facebook. Cele mai dureroase pierderi de like-uri din istoria blogului meu și probabil singurele pe care o să mi le amintesc vreodată. Numărul ăsta de like-uri oscilează, se mai întâmplă să pierd câteva, uneori pe rând, alteori într-o grămadă mică, explicația e că facebook mai dezactivează conturi abandonate din când în când (puține cazuri, câteva pe lună, să zic) sau se mai întâmplă ca oamenii să își ia like-ul înapoi, cam cea mai probabilă explicație pentru cele 5 plecate dintr-o dată, toate în această zi. Ziua antiviolenței în familie.
Categoria: blondă şi mamă (Pagina 57 din 72)
Știți, atâta vreme cât putem accepta faptul că nu există copii răi, ci doar copii neînțeleși, cred că putem face un efort, trage aer adânc în piept și rejudeca procesul condamnării părinților din vecii vecilor, amin.
De când îl avem pe Tudor (aproape 2 ani), întrebarea ”cum a fost drumul?” nu se mai referă la trafic, pentru noi. A dormit? A plâns? A mâncat? Cum, n-a dormit?
Timișoara, aeroport, într-o seară de noiembrie anul trecut. Ne pregăteam să zburăm înapoi spre București. Eram cu Tudor (1 an 8 luni), cu mama mea, Ioana (Prințesa Urbană) și Raluca Kișescu. Ne întorceam de la o conferință locală cu și despre bloggeri. Cum încă alăptam, am anunțat organizatorii că vin cu copilul și cu bunica lui, că nu aveam cum să ne despărțim încă. A fost totul ok, conferința a mers strună, nepotul și bunica fericiți.
Prima dată, mi-a atras el atenția:
-Știi, tu tot zici ”copilul meu”. E al nostru, să știi.
