Ce luăm cu noi în mașină sau avion ca să ținem copilul ocupat fără telefon ori tabletă

foto

De când îl avem pe Tudor (aproape 2 ani), întrebarea ”cum a fost drumul?” nu se mai referă la trafic, pentru noi. A dormit? A plâns? A mâncat? Cum, n-a dormit? 

Noi facem drumuri destul de frecvente pe ruta Sibiu-București cam de când avea Tudor 3 luni. El a zburat prima dată cu avionul când avea o lună și o zi, după care a mai avut câteva zboruri, la două dintre cele recente fiind și treaz non-stop. Din experiența noastră, până acum, zborurile au fost mult mai ușoare decât drumurile cu mașina, în principal, datorită faptului că, în mașină, copilul e prins în centuri tot timpul, fără excepții; în avion se poate mișca, ba chiar poate face și o plimbare. Plus durata, nu mai zic (habar nu am de ce căutăm destinații de vacanță la maximum 3 ore de zbor, când cel mai lung drum București-Sibiu, cu mașina, a fost de 9 ore, cel mai scurt de 5). Media noastră constantă e de 5 ore și jumătate, cu una sau două opriri.

Niciodată, în tot acest timp, nu am folosit telefonul, tableta sau youtube-ul ca să îi distrag atenția și să îl țin ocupat pe drum. Recent am avut un zbor de 2 ore, pentru care m-am pregătit mai intens decât pentru 2 drumuri la bunici, la un loc. Avantajul mașinii e că poți opri oricând apare o neliniște la bord, putem lua o gură de aer, ne întindem puțin, ne descărcăm excesul de energie. În avion, asta e exclus, plus că știu cât de mult mi-aș dori să nu deranjăm vecinii de călătorie. Îmi amintesc un anumit zbor de mai demult, când un copil a urlat întruna, iar mă-sa, ca să-l liniștească, îi fâșâia o pungă în față. Nu numai că nu avea niciun efect, dar peste gălăgia plânsului se suprapunea și punga foșnăită. Un vis! Niciunul n-a cedat până la aterizare, nici copilul nu s-a oprit din plâns, nici punga nu s-a rupt. Doar vecinul de lângă era se cedeze și să facă o nefăcută, deși sper doar să mi se fi părut.

Vă arăt interiorul bagajului nostru pentru Tudor pentru acest zbor de săptămâna trecută, e cea mai compactă variantă de jucării pe care o am (în mașină sunt multe trântite, desperecheate, acolo ai mari șanse să găsești lucruri dispărute anul trecut). Menționez din nou că nicio clipă nu am folosit telefonul să îl distragem cu vreun clip, vreo melodie sau vreun joc animat, el nu are acces la aceste lucruri în mod obișnuit, deși cred că ar fi interesat și cred că ne-ar fi cu siguranță mult mai simplu. Sper să vă inspire și încurajeze pentru următoarea plecare în familie pur și simplu ca dovadă că se poate și fără telefon:

Mai întâi de toate, vreau să menționez că m-am pregătit și eu psihic. Știam sigur că la dus Tudor va fi cu ochii căscați, proaspăt trezit din somn și cu bateriile super încărcate, așa că am băut o cafea, am mâncat amândoi bine și am decolat și eu cu bateriile încărcate. Știam că băiețelul meu va avea în primul rând nevoie de mine și eram convinsă că vom duce călătoria cu bine și cu veselie până la final.

Pentru schimbat: aleză, scutece, șervețele umede, cremă de fund și un body curat. Am fi avut nevoie și de o pereche de pantaloni, fiindcă la întoarcere a adormit la mine în brațe și am transpirat tare amândoi.

Pentru băut: apă plată, vedeți că, atunci când călătoriți cu bebeluș sau copil mic, aveți voie să luați apă cu voi. Spuneți că e pentru copil, se poate testa în aeroport și mai economisiți niște bani.

Pentru mâncat: covrigi de la Mega, felii de ardei roșu, banană. Fără biscuiți cu zahăr, fără acadele dulci. A ronțăit doar un pic dintr-un covrig la un moment dat, asta și fiindcă era deja bine mâncat.

Tot timpul în aeroport l-am petrecut dându-ne pe scările rulante, examinând mașinile alea care transportă pasagerii (era una la încărcat) și observând avioane. Mereu îi făceam paralela cu o poveste pe care o citim, despre o familie care călătorește cu avionul, ca să îi dau senzația de ceva cunoscut. Nu știu dacă a funcționat, cert e că era fascinat de mașinile alea cu scări în spinare, pe care urcă pasagerii în avion. I-am povestit de decolare, de senzația ciudată, ca o presiune, pe care o va simți în urechi.

Pentru distrat, ocupat, jucat: am luat și ceva nou (factorul surpriză), și ceva vechi care știu că îi place (factorul siguranță).

2 cărți noi și una veche

Ăsta e fratele lui Fritz (așa îl cheamă) – surpriza pregătită

Am primit-o cadou când am cumpărat un set de duplo și am păstrat-o anume pentru avion. Am mai consumat niște timp cu anticiparea, bucuria, deschiderea pachetului. Tudor a fost super încântat 🙂

Ăsta e Sam cu mașina și calul său. Sam e pompier și are o cască, de mare efect.

Să-l împachetez pe Sam ăsta la loc e o adevărată provocare. Poze din mașina:

Tot ce e mic și ușor, plus bun de jucat roluri, pe voci ne place.

Când vorbește dl Papagal, cineva mic se prăpădește de râs în orice circumstanțe 🙂

Asta e o chestie de băgat șiretul ăla prin găuri, nu e ceva fascinant, dar mai câștigi cel puțin 5 minute :)))

Ăsta e ce-a mai rămas dintr-un busy bag de călătorie. Tot ce vedeți acolo se poate combina în multe jocuri diferite: sortat pe culori, acele fâșii se prind ca niște brățări, poți face un lanț, prinde nasturi, etc.

Le luăm după noi și la restaurante, de exemplu, unde țin copilul ocupat. Aceste șuruburi de plastic au încă mare succes la Tudor.

Și ceva de colorat (asta nu merge în mașină și nici în avion nu am ajuns până aici):

M-am agitat un strop peste nevoie, dar asta mi-a dat o pace interioară care precis a ajutat și ea. La decolare, Tudor nu a vrut să sugă, deși i-am oferit. L-am avertizat că urechile, că presiune, că, hai, poate un covrig? Nu a vrut, dar nici nu a plâns, bat în lemn, sper să nu fie norocul începătorului. Ce vreau să știți neapărat e că e mult mai ușor de călătorit cu copii mai mici decât cu copii mai mari. Zborul ăla primul din Anglia la Sibiu a fost parfum! A dormit tot timpul cu țâța-n gură. Nimic neobișnuit. Următorul zbor la aproape 6 luni ale sale, tot ușor a fost, încă nici nu începuse diversificarea. Prima vacanță cu vizitat propriu-zis a fost la 1 an și 3 luni, la Roma, un vis. Încă făcea tot ce voiam noi. Deja acum se mai schimbă lucrurile și ne pare un pic rău că nu am călătorit și mai mult când era și mai mic. Farmecul concediilor e acum altul: e grozav să îl observi pe el cum reacționează, ce face când vede nisipiul pentru a doua oară, cum își trage căciula pe ochi să nu-l bată vântul pe plajă, din astea. Dar te odihnești? Nu neapărat. Faci cumpărături? Cel mult, de pamperși. Bei cafele? Posibil. Faci poze? Desigur, doar că tu nu apari în niciuna. Vrei să te mai duci? O, abia aștepți următorul concediu… după ce face copilul 18 ani :)))

Glumesc. Știți că nu mi-aș lăsa acasă copilul, la fel cum nu m-aș duce în concediu fără soț. Chiar dacă amândoi te mai enervează, să fim serioși, cel puțin unul dintre ei se șterge singur la fund.

Să călătorești cu un copil mic e posibil și în condiții de siguranță psihică pentru ambii părinți. Asta voiam să vă spun. Că au supraviețuit și alții. Așa că, planificați-vă fără emoții o săptămână undeva la vară, fără așteptări mari și fără intrări la muzee. Și trimiteți-mi o vedere de-acolo și scrieți așa: Miruna, mulțumim de încurajare. Am ajuns și e tare bine că avem cu noi copilul!

Iar eu n-o să vă înteb cât de aglomerat a fost drumul 🙂