Să fluidizăm traficul cu politeţe. Dăruind prioritatea atunci când o avem. Dacă fiecare ar fi “politicos” la volan, am trăi într-o lume fără intersecţii blocate.
am dat prioritate , la gară, veneam de pe Horea, unui Fiat alb. Şoferul mi-a mulţumit uimit.
Hoinărind azi pe străzile ploioase ale Sibiului meu, cu muzica la maxim, ca de obicei, şi bătăile inimii strânse în corset , Las Vegasul şi-a aprins luminile înaintea mea. A fost ca un semn. Parcă îmi spunea să plec şi să iau cu mine doar atingerea lui, mirosul străzilor şi sunetul trenului plecat.
Pentru prima dată, Sibiul mi se pare gol.
Poate că pentru prima dată, Sibiul e gol de conotaţiile de altădată.
Melodia asta îmi place de mult, dar pentru prima oară, azi, am simţit-o cu viaţa mea.
“Nu o să plâng şi să spun că nu merit asta, fiindcă probabil o merit. Dar nu îmi place. Şi de aceea, plec.”
Ne vedem la capitală!
Si ataca in valoare de 50 RON in 48 h si 2 puncte de penalizare.
Si unde e Superman cand ai nevoie de o minune?! Cica 65km/h in localitate.
Inainte de a intra in minunatul sat “european” [ca asa scrie pe placuta], Unirea, stiam deja ca e politia mandrei patrii la vanat, ca doar m-au blitzuit masinile de pe contrasens, puternic. Ce nu stiam, e ca prada urma sa fiu chiar eu.
De obicei merg regulamentar, promit. Tocmai pentru a evita concentrari auxiliare la semnalele celorlalti soferi sau radare plasate,etc. Nu ma grabesc, imi place la volan.
M-a trezit ala din mijlocul gandurilor incurcate, m-a tras pe dreapta, si, in slow motion -ca sa zic asa- am oprit motorul, am deschis usa, a bolborosit el ceva, i-am oferit sa se serveasca din actele mele, sa caute ca eu nu ma pricep. Eu doar stiu ca sunt in regula. La acte, nu la altele.
Mi-a zis ca am depasit viteza -lucru confirmat si de un radio vorbitor la comanda. Cica : stiti ca ati depasit? de ce ati depasit?
De ce te vei fi facut tu politai, nenea, gandeam cu neuronul meu blond prins la inghesuiala. Ce sa depasesc,domne, eventual limita inferioara de IQ posibil, cum mama naibii m-or prins cand eram avertizata, blitzuita, semnalata . Uite ca si visele costa cateodata. Mai ales, la volan.
M-a pasat la alt nene, mai in varsta si mai mustacios decat asta primul. Si mai binevoitor, totodata. Dar insuficient de binevoitor, ma-ntelegeti…
Isi ia pixul si-o hartie si incepe sa mazgaleasca. Amintiri din copilarie. Hiu, stie sa scrie! Am o sansa sa ma inteleg cu el -mi-a trecut o clipa prin acelasi neuron de mai sus.
Dar, deja perspectiva taclalelor cu Politia romana, a prelungirilor si pauzelor dintre reprize ma inspaimanta puternic. Mai ales ca, in final, tot la 11 metri se ajunge. 11m de discutii fara rost. Si despre vopsea de par si oja de unghii rezist sa vorbesc mai mult. Si oricum, nu are sens sa stau sa explic ce fara rost e sa stea la vanat, in loc sa stea in locuri strategice ca sa foloseasca lumea si pedala aia din mijloc, nu numai aia din dreapta. Si sa mai salveze cate una-doua vieti nenorocite pe ici pe colo, in punctele esentiale.
Am continuat traseul, calma, in bataia soarelui, in sunetul muzicii si vocalizele laringelui. Pana cand m-am enervat.
Unde era limita de 40km/h… si unde eu o respectam… si unde NUMAI eu o respectam, de ziceai ca m-a uitat Dumnezeu pe sosea, apare un ditamai tirul in depasire. Coincidenta face sa fi fost taman intr-o curba, pe linie continua , cu trafic din sens opus. Norocul face ca n-am murit. Ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti.
Urmatorul catun cu pretentii si taxe de oras. Prima caruta. A doua caruta. Asta imi si taie calea traversand soseaua. Poate avea calul ceva nevoi speciale si urgente. Sau poate avea birjarul, sau cum sa-i zic, ceva lipsuri la mansarda. Ma scuzati, acolo la ei nu s-au descoperit inca “mansardele”. Ca sa nu zic ca nu exista.
Si uite-asa, concluzia creata a infractorului -contravenientului,de fapt- e ca nicicum nu-i bine in tara asta.
Si sincer va spun, prefer sa fac depozite in contul politiei decat slujbe la cimitir.
Pacat ca si ea, politia, tot asta urmareste -verzisori in conturi,sau mai bine -in buzunare- si nu prevenirea slujbelor de vesnica pomenire. Dumnezeu s-o ierte!
Vizitez capitala de mult. Şi des. Pentr că aici am neamuri. Neamuri din alea de ţi-e drag de ele, de te duci numa ca să mai faci un update interuman, şi nu că n-ai cu cine petrece Crăciunul sau unde merge în concediu.
Însă, de data asta motivul prezenţei mele aici a fost unul de interes personal. Olimpiadele Comunicării.
4 băieţi şi blonda gânditoare au luat capitala de coarne şi traficul la trântă. În ceea ce priveşte traficul, însă, singura pusă la pământ a fost răbdarea nostră.
Ideea e că ne-am descurcat, cu toate talentele mele de femeie la volan. Şi cu toate antitalentele de orientare turistică. Şi mi-am auzit şi laude. Te simţi bine ca fată între 4 băieţi. Ca singura fată :p
Prima luptă, fusese căştigată: am găsit locaţia. Şi loc de parcare. Mai prost am stat la identificarea uşii de intrare, dar asta să nu mai ziceţi la nimeni, că după atâta laudă, dă prost.
Şi chiar mai slabi am fost la capitolul rezistenţă fizică şi acrobaţii pe noroi. Noroc că eram cocoţată pe nişte tocuri de “numai” vreo 10cm, că altfel aş fi fost în contact uniform şi permanent cu solul mlăştinos. Vorbesc tot despre zona CASA PRESEI, să nu credeţi că am trecut la capitolul “capcanele junglei”,din seria “epoca noroiului”.
Roşii în obrăjori şi cu pulsul agitat în carotidă, am găsit minunea. Ne-am dat un refresh şi am încercat să ne ţinem ochii deschişi şi minţile aerisite.
Trăim într-o ţară de sălbatici.
La TV, ştiri: summitul NATO. Orgii culinare. Milioane de euro. Somon şi caviar pentru jurnalişti. Ştiri.
În tot timpul ăsta, în ţara asta nenorocită unii mor de foame, alţii n-au apă sau curent. În căminele 9 şi 10 se ia în mod regulat lumina. Că din motive de nostalgie, că or vrea să vedem şi noi “cum era pe vremea aia”, că sunt prea zgârciţi, că sunt prost organizaţi… întotdeauna motivele sunt “obiective”, iar studenţii “prea mulţi”.
Unele sate n-au străzi asfaltate şi nici săpun în dotare. Media consumului de pastă de dinţi PE AN e de 1 tub pe cap de locuitor . PE AN!!!
Unii săteni n-au văzut deodorantul decât în reclamele de la TV. Că doar cablu avem toţi. Dar consumăm “Surprize-surprize”.
Alte gâşte din vârf de deal ori înfundătură de ţară românească, 
înainte de a învăţa să-şi igienizeze “subraţul” şi alte zone populate de fire de păr negru, au pretenţii de emancipare. Şi-şi cumpără perle de bronzat de la oraş. Cu bani mulţi. Că doar oile sunt o mare afacere în zilele noastre. Nu ştiaţi?!
Numa că în loc să le dea-perlele- cu un burete pe obraji, le dau pe gât în jos, cu apă. Şi te mai miri că e nemulţumit poporul. Şi nostalgic.
Astea sunt realităţi, nu le-am inventat eu.
M-am oprit la OMV-ul din Alba -unde beam de obicei cafeluţa cu mama în vremurile tinereţii – la un pişulică. Îmi bate cineva la uşă şi în secunda doi apasă pe clanţă. În dulcele stil românesc…
Eram încuiată, dar m-am gândit… dacă tot a vrut doamna să-mi vizioneze fundicul -mă scuzaţi- de ce mama naibii s-a mai obosit cu ciocănitul ăla? Că oricum n-a avut răbdare să screm eu vreun răspuns. Nu o să mai îmi cer scuze, era o figură de stil :=)
M-am uitat urât la ea, mi-am frecat harnic mâinile cu spumă şi m-am grăbit spre cea mai frumoasă maşină din lume. Proaspăt împodobită. Cu altă ţigănie după care am stat aproape un ceas azi în Sarah Blue. Pentru că nu mă puteam hotărî…ce îmi place mai mult.
Drumul spre Sibiu s-a înseninat ca într-o binecuvântare a soarelui. Îmi place să conduc pe soare. Cu ochelarii pe nas. Cu muzica tare şi gândurile încurcate.
Acum acasă. Ce bine e acasă! Aştept ora la care o să se întâmple o foarte dorită întâlnire. Ghici unde mergem? În Piaţa Mică.
Şi ghici ce parfum o să port…
…mica bucurie olfactivo-lichidă a zilei. Şi fără autori anonimi de data asta 😉
Apoi am colindat uliţele Sibiului în căutarea magazinelor cu profil medical. Nu le cunoşteam pe cele de aici. În Cluj e mult mai simplu.
La înălţimea Sibiului meu.
