Prima mea carte ”Unconditional parenting” (Alfie Kohn) a fost livrată prin poștă de peste ocean, pe vremea când locuiam în Anglia și cred că abia verighete dacă aveam, de la prietena mea din facultate, Maria. Dedicație, pe prima pagină, cu scrisul ei de mână, pe care prea bine îl cunoșteam de pe la cursurile de anatomie, zicea așa: ”Faceți copii cât mai tineri, nu mai așteptați :)”
I-ai cumpărat toate periuțele de dinți din lume și nu le-a folosit, așa că ai zis să încerci și una dintre cele electrice, că face treabă singură? Surprize-surprize, stai să vezi.
București, metrou. Eu în pantaloni scurți și un tricou, modelul ăla de babydoll pe care-l urăsc bărbații, pentru că pari gravidă și când nu ești. Eu eram. Destul de gravidă, doar știți deja că nu sunt vreo Anca Serea sau ceva. Apropo de ea, am văzut-o live într-o cofetărie de pe Dorobanți, după care am sunat-o pe Andreea și i-am zis: NU ERA PHOTOSHOP! Ba mai și trecuse o lună probabil de la ședința ei foto pentru revista Unica, unde era gravidă în luna a șasea și părea … ușor balonată. Invidia din mine, care -la 4 luni pe vremea aia- aveam burta mai mare decât de două ori photoshop-ul ei, a zis că e făcătură! Doar că, ce să vezi, ca să fim un colectiv de invidioase, aflați că femeia chiar are gene mai bune decât aptitudini de photoshop. My bad.
Tocmai ne-am întors din Barcelona cu Tudor (copil de 3 ani 2 luni), unde am stat 5 zile și ne-am distrat, de am dormit vreo 2 când am ajuns acasă înapoi. Mai întâi aș vrea să spun că am mai vizitat acest oraș împreună cu soțul de două ori și înainte de alte două ori, acesta fiind și motivul pentru care am ales Barcelona pentru acest concediu: cunoșteam orașul, ne făcuserăm noi înșine damblaua, că fiecare cu fixurile lui, știam că e foarte bine conectat, cu activități diverse și nu la distanțe foarte mari.
