Duminică, la mall. Eram cu Tudor și tatăl lui, flower power toți trei. După ce ne-am hotărât să mâncăm acasă, dar nu am găsit ce ne era poftă să facem, am rămas la o masă îngrozitoare la restaurant. Nu știu ce mi-a venit să comand dintr-un loc nou, eram curioasă. Mai are omul scăpări din astea, deși mie nu-mi mai prea arde de experimente culinare în deplasare, mai ales de când am încă o gură mult mai importantă decât a mea, de hrănit.
După prima sticluță cu sirop de tuse, asta însemnând vreo două săptămâni de tratament, am zis că, gata, nu mai cumpăr încă una, nu din zgârcenie, ci pentru că părea să fie spre vindecare. Doar că, surpriză, pe doamna asta viroză n-o cunoșteam, iar ea -se pare- e genul care se ține de șotii. Și, cum te uiți în altă parte, pac, îți dă un croșeu de nici nu te vezi.
Eu n-am frați sau surori, dar mama mea mereu zice o vorbă despre sora ei. Că nu s-ar putea certa cu ea niciodată, indiferent ce prostie imensă ar face. Că așa-s surorile între ele, că așa ar trebui să fie frații. Mie – om singur la părinți- mi se părea o vorbă soră cu prostia, să mă scuze mama mea. Cum adică, nu te poți certa? Cum adică, orice prostie? Ce suntem noi, sclavi ai întâmplării de a ne fi născut cumva? Suntem faptele noastre, nu ce ne scrie în ADN.
Îmi era foarte greu să le aleg. Galbene, roșii sau portocalii. Deși nici nu mai conta culoarea, important era să fie niște flori. Galbene, roșii sau portocalii? a mai venit o dată întrebarea. Aveam și albastre, dar s-au terminat, mi-a zis doamna. Mda, în mod normal mi-aș fi dat ochii peste cap. Auzi, flori albastre! Precis erau din alea cu cerneală la rădăcină, o păcăleală în loc de flori. Dar astăzi nu îmi păsa. Puteai să-mi spui orice, eram un fel de imună. La flori păcălite la rădăcină, să fie altfel decât normal, la străzi prea aglomerate, la dureri de orice fel. Știam că trebuie să funcționez în următoarele 3 trei zile ca un ceas cu mecansim, nu ca unul pe baterii. Pentru că în astea 3 zile n-aveam voie să mă opresc nicio clipă.
Asta e tendința omului, ați observat? Când cineva îți complimentează o bluză, tu zici: ”Vechitura asta? O am din liceu.”
Sau când cineva îți spune că îți stă bine cu părul aranjat în acest fel: ”Părul ăsta? L-am prins așa că e nespălat.”
Sau când cineva îți apreciază orice și primul instinct e să îl contrazici sau să îi explici de ce nu are dreptate.
