Momentul în care am știut ce simte un copil când este pedepsit

Momentul în care am știut ce simte un copil când este pedepsit miruna ioani

Duminică, la mall. Eram cu Tudor și tatăl lui, flower power toți trei. După ce ne-am hotărât să mâncăm acasă, dar nu am găsit ce ne era poftă să facem, am rămas la o masă îngrozitoare la restaurant. Nu știu ce mi-a venit să comand dintr-un loc nou, eram curioasă. Mai are omul scăpări din astea, deși mie nu-mi mai prea arde de experimente culinare în deplasare, mai ales de când am încă o gură mult mai importantă decât a mea, de hrănit.

Am comandat o quesadilla de pui cu nachos și încă ceva, cu un nume ciudat, dar m-a atras că avea niște frunze verzi în poză. Mie-mi place verdele cam în orice, începând de la rochii până la farfurie. Nu-mi place în înghețată sau în pahar, în rest, verde să fie. Doar că, țeapă, tot ce comandasem avea același gust identic, totul era crocant și foarte sărat, parcă nici nu mâncam mâncare. Băiețelul meu nu a fost sigur că ce am pus pe masă e comestibil, altfel nu îmi explic de ce a mâncat doi cartofi prăjiți de la tatăl lui și o frunză de salată, pe care a scuipat-o urgent, cum ar face orice băiețel de vârsta lui.

Deci, vreau să înțelegeți că prânzo-cina asta fusese ratată pentru mine, de parcă ar fi trebuit să dau 50 lei ca să-mi confirm că fast-food-urile nu sunt de mine. Exceptând pe cei care consideră că înghețata intră la categoria ”food”; atunci nu se mai aplică.

-Hai la Cărturești într-o plimbare. (zice soțul meu, cu burta plină)
Cărtureștiul nu era la 2 km distanță, era chiar pe același etaj, la vreo 20m mai în față. Dacă, cu burta plină, orice implică să nu stai în fund, ci pe picioare, poate fi considerat o plimbare.
-Vreau întâi la baie, zic eu. Tudor, vii cu mine?
Asta era o întrebare retorică, normal că vine cu mine.
-Dă-mi mie ghiozdanul măcar, zice H. Dacă tu iei copilul, să iau și eu ceva.
(asta e replica mea de obicei, când el îl poartă pe Tudor pe umeri și-mi pasează mie orice altceva e de cărat, iar eu mă plâng ca orice femeie care vrea să se asigure că bărbatului nu i se urcă la cap 😛 )
-Lasă, că mă descurc cu amândoi.  De data asta doar.

Îl lăsăm pe domnul soț în raiul cărților, noi facem o plimbare adevărată în căutare de toaletă. Cu un băiețel de nici 3 ani de mână, am putea spune fără să exagerăm că durează ceva. Timp în care mă ia cu dureri de burtă și fac jurăminte în gând ca niciodată să nu mai mănânc prostii.

Găsesc într-un final o toaletă, bucurie mare, că intrăm într-una care are și scăunel pentru copii. Cred că aș putea spune în acest moment că eram în Parklake, unul dintre cele mai prietenoase mall-uri pentru copii. Îl urc pe Tudor în scăunelul prins în partea stângă, îmi agăț ghiozdanul în cuierul din partea dreaptă, fac ce am de făcut. În timpul ăsta, îi explic copilului suspendat de perete să nu se miște, că centura era stricată și nu l-am putut prinde. Îi povestesc ce utile sunt aceste scăunele pentru mamele care vin cu bebeluși în sistem de purtare, bebeluși care încă nu stau în picioare. Că e greu să faci pipi cu un bebe în brațe, moment în care băiatul meu face o față destul de mirată și eu îmi spun că n-ar trebui să devin acea mamă care nu îi arată fiului ei și greutățile din viață.

Trag apa, iau copilul, spăl mâinile mele și pe ale lui, mergem la tati, facem schimb de părinți, rămân eu în librărie, răsfoiesc vreo sută de cărți, mă întreb ce fac ei, îi sun, ”suntem pe jos într-un magazin, ne jucăm cu camioane”. Camioane? Vin și eu! Nicio carte nu e mai interesantă decât niște camioane și băieții tăi în jurul lor.

După ce șterg și eu un pic podeaua magazinului de jucării, ne hotărâm să plecăm acasă. Moment în care soțul scoate ceva din buzunar, un autobuz londonez supraetajat și-mi cere să-l bage în ghiozdan.

-Ghiozdan?
-Ghiozdanul nu e la mine, zice el aproape amuzat.
Ăsta e alt joc pe care îl facem câteodată, ascundem lucruri ca să-i arătăm celuilalt cât e de aiurit. Doar că fața mea de acum nu era deloc amuzată.
-Uită-te, zice el și face o piruetă printre camioane, n-am niciun ghiozdan la mine.
-La baie! Acolo l-am uitat!!!

Fără cuvinte, el a luat copilul pe sus, eu am luat-o la goană, printre oameni plimbându-se prin mall. Am început să-mi fac gânduri: trecuse destul de mult timp de când îl uitasem acolo. Precis au intrat zeci de femei după noi. Poate unele erau mame, că era o toaletă de mame, și nu l-au luat. Dar era suficientă una singură să-l ia, poate doar de distracție. Oricum n-aveam mare lucru în el. Stai un pic, oare ce aveam? Niște scutece și șervețele umede, fleece-ul lui Tudor. Portmoneul meu? Văăăăleu. Buletinul!!! Ce card să anulez mai întâi?

-Horațiu, nu știu dacă aveam portmoneul înăuntru.
Horațiu era în spatele meu, alerga cu Tudor pe umeri.
-Actele! Cardurile! Toate sunt acolo…

-Băi. Deci nu-mi vine să cred.
Atât a zis, nu voiam să știu ce gândește.

Eram pregătită să fac un pact cu Dumnezeu. La ce puteam să renunț în schimbul acestui ghiozdan?
Până să găsesc ceva, ajung în toaletă. Pe cuierul din partea stângă a vasului de wc, nimic. Simt cum îmi crește pulsul. Care e pasul următor?

Dau de o doamnă îmbrăcată în alb, cu bonetă:
-Doamnă, ați găsit cumva un ghiozdan agățat aici?
-Îmi pare rău, eu lucrez la bucătărie în altă parte, nu lucrez aici. Îmi pare rău, nu știu nimic.

Aaah, așa o să-mi zică acum toată lumea. Că nu știe și n-a văzut nimic.
Apare o altă doamnă costumată, ține o mătură în mâna dreaptă. O întreb pe ea:
-Doamnă, vă rog, un ghiozdan..
-Nu știu, să știți, acum am venit.

-Vedeți că l-a găsit o doamnă și l-a dus la informații, la parter. (se aude o voce de după o ușă închisă)
-Da? Mulțumesc frumos.
-Un ghiozdan gri, da. Mergeți că îl găsiți acolo.

Îmi venea să sar să o pup, dar nu cred că ar fi apreciat atâta iubire la wc.

Am ieșit. Fără ghiozdan. Lui H. i-a căzut fața când m-a văzut:
-Nu e?
-Cică l-a dus cineva jos, la informații.
Am vrut să râd, apoi m-am oprit.

-Băi, deci nu-mi vine să cred.
Atât a zis, nici acum nu voiam să știu ce gândește.

După ce-am ieșit din lift și am ajuns la parter, H mi-a zis că sigur portmoneul nu era acolo, că e un pic ieșit din geanta mea mov, care a rămas fix la ușa de la intrarea în apartamentul nostru de la bloc. Că de asta l-a văzut, înainte să ieșim.

-Iooi, așa e! Ai dreptate! și aproape l-aș fi pupat de fericire. Niciun scutec din ghiozdan nu mai conta în acel moment.
-Băi, dar nu e deloc așa. Adică, e bine că n-ai pierdut actele, dar băi. Noi vrem să facem pe dracu-n patru, dar nu suntem în stare să avem grijă de-un ghiozdan.
-Bine, și ce vrei să fac acuma? Hai că nu e pierdut, o să-l găsim.

Și-n momentul ăla, am ajuns la tanti de la informații, care ne-a întrebat râzând ce avem în ghiozdan. Se vedea pe fețele noastre disperarea, nu cred că era nevoie de un inventar. Eu știam ce nu aveam în ghiozdan și eram, recunosc, ceva mai liniștită.
L-am recuperat, am mers mai departe spre mașină.
Urma să ne certăm. El să-mi spună că sunt o zăpăcită, să-mi reproșeze toate celelalte dăți când uit ceva. Buletinul la admitere, cheile de la casă, mașina în parcare, articole de postat, telefoane de dat, lapte de luat. Are dreptate, meriți tot ce o să-ți spună, îmi ziceam. Apoi, mă gândeam, fuck it, la câte fac eu zilnic, chiar nu merit să mă certe! În fond, era doar un ghiozdan! Bine că n-am uitat copilul, da? Dar dacă era portmoneul înăuntru, băăăăi… ar cam avea dreptate.

-Știi ceva, mi-a zis H. câțiva pași mai încolo. Mă bucur tare că l-am găsit. Că ai mai multe genți și nu era portmoneul acolo. Vrei să ne mai plimbăm prin mall? Sau vrei acasă? Facem ce vrei tu.

Și atunci am știut. Cum se simte un copil când îl cerți că a făcut o prostie fără să vrea. Că a vărsat apa pe masă. Că a spart ceașca de cafea. Că te-a lovit din greșeală. Am simțit o îmbrățișare, în loc de o palmă. Și am ținut minte iubirea, nu reproșul.

Când faptele sunt deja consumate, e atât de important să ne gândim bine fiecare pas. Dacă putem face dintr-o situația căcăcioasă una și mai de rahat sau dacă putem da o îmbrățișare cu zâmbetul pe buze.

Am plecat acasă un pic speriată de ce era să fac și un pic mai îndrăgostită de omul meu. Ceea ce ar fi putut rămâne în istorie drept o ceartă în care el avea dreptate, dar nici eu nu mă lăsam (știți cum sunt certurile astea, nimeni nu se lasă certat fără să se apere cu toate armele și toate vorbele) a rămas în istorie drept lecția ”te iubesc mai mult decât mă enervezi.”

Aș fi putut să mă simt un om pedepsit, dar, în loc, m-am simțit un om iubit. Ce poate fi mai valoros decât asta?

foto Unsplash

Articolul anterior

Vreau să știți că viroza asta va trece. Să fim optimiști e tot ce ne-a rămas.

Articolul următor

Când copilul te închide cu argumentele tale

32 Comentarii

  1. Gabriela F.

    ❤️❤️❤️Cum știi tu sa evidentiezi ce trebe din situații cheie.

    0
    • Știi la ce m-am mai gândit? La ce ar fi fost la gura mea, dacă ar fi fost invers. Cred că omul meu e mai blând decât mine.

      9+
      • Gabriela F.

        O daaa! Same here! Ca un cocos as fi făcut… Avem câte ceva de învățat de la ei…

        1+
      • Cristina

        offf, eu tocmai am comis-o aseara…..

        0
        • înainte să citești postul, da? Nu-i nimic, oameni suntem, n-ai omorât un om. Ai învățat ceva din asta? Data viitoare o să ai mai multă grijă și îți vei da seama la timp cum să reacționezi. You can do it!

          2+
  2. Emi

    Vai cat de tareeeee!!!!

    1+
  3. Eu am o poveste din asta cand as fi putut sa ma opresc si sa evit o cearta din asta fara rost. Insa nu am facut-o, nu am reusit sa ma abtin. Poate data viitoare! 🙂

    0
  4. Mihaela G

    Frumos!

    0
  5. Diana Preda

    Daa, ne mai dau și ei lecții de acceptare necondiționată și dragoste. Eu l-am trimis pe soțul meu la vaccin cu baiatul cel mare lunea asta… cu o lună mai devreme decât îl programasem de fapt. Deci aveam pe catastif: învoit de la birou, alergat prin traficul de după amiază, negociat cu un puști megasperiat și înlacrimat în anticipare, asteptat în antecamera doctoritei de familie o oră ( dacă tot erau acolo). Ce să mai, nu prea îmi venea să mai vin acasă de la birou când mi-am dat seama ce am făcut. Si am primit doar un reproș finut, dar mă pedepsisem destul în capul meu…

    1+
  6. Ce frumooos!!! Si intelept. Acum, am o confirmare in plus ca nimic nu conteaza…decat dragostea. Inclusiv pentru propriii copii sau pentru straini.

    0
  7. Ana

    Multumesc pentru ca ai impartasit experienta asta cu noi. Si eu sunt genul asta zapacit si sotul meu reactioneaza cam la fel. Apreciez diversitatea subiectelor de pe blogul tau dar si tonul de cele mai multe ori echilibrat al articolelor.

    0
  8. Alexandra

    First: “te iubesc mai mult decat ma enervezi”? 😍😍😍 mi-au dat lacrimile .
    2nd: scaune pt bebelusi la toaleta mamelor ? Mi se pare super geniala inventia asta (dar sa fie centurile alea functionabile mereu. Big point Bucuresti pt asta. Locuiesx in Spania… si nu am vazut pana acum scaun pt bebe la toaleta .
    Eu probabil alegeam sa mai stau in mall totusi 🤣🤣🤣🤣

    2+
    • Da, e singurul loc în care am văzut așa ceva, de asta am zis că e un mall foar child friendly. Te așteptăm acasă 🙂 vezi, poți fi și surprinsă pozitiv!

      0
      • L

        Eu am văzut așa ceva în aeroport în Italia și am fost suprinsă, până atunci nu am mai văzut, deși aș fi avut nevoie de el de multe ori…

        0
  9. Stii ca eu asa am fost crescuta? Mama mea niciodata nu mi-a facut scandal pentru vreo prostie, greseala, nici macar minciuna stupida de copil. Mereu ea zicea: Hai sa vedem cum putem rezolva.
    Nu am stiut pana am devenit adult ce norocoasa am fost. Eu nu stiam ca pe altii ii terorizeaza parintii pentru orice obiect pierdut, orice pahar spart, haina agatata in cui. “Cum de numai tie ti se intampla asa ceva?!”, era genul de replica pe care o auzeau acasa.
    Eu nu aveam un Bau-Bau acasa si atunci daca faceam o boacana in primul rand ii ziceam mamei, ii ceream ajutorul. Nu ma speriam de consecinte, intelegi.

    Ca om mare, m-am trezit cu certareti, inclusiv fostul era campion, daca auzea o veste proasta imi scotea ochii 5 zile. Si eu nu ma puteam obisnui cu asta, ma miram chiar, adica “De ce sa ma certi ca am uitat sa platesc o factura si am ramas o zi fara curent, crezi ca eu am vrut sa uit si sa ramanem fara curent?!” iar el se mira pentru ca la el era normalitatea. Orice idiotenie merita un circ si o mare invinovatire dupa. Asa fusese el obisnuit.

    Din fericire, acum cand sunt eu mama pot sa duc mai departe filosofia “Orice se rezolva”. Serios, chiar asa ii spun Evei. Orice se rezolva. Gasim o solutie. Si am vazut ca fuge la mine cand sparg ceva, varsa ceva, coloreaza cu cariocile pe laptop. Ca stie ca nu o cert, cel mult ii spun “Hai sa fim atenti cu lucrurile scumpe sau care se strica, nu le tinem pe masa unde mancam sau avem pahare cu apa.” Iar pahare putem sa spargem toata ziua, ceea ce cam facem, nu e nicio tragedie, important e sa nu te tai. Rau. :))

    Mi-ai adus aminte de multe lucruri cu postul tau, de cum am invatat treptat ca orice ar fi mama e de partea mea. Si cum am avut un accident de masina recent (un camion a dat cu spatele intr-o intersectie si a intrat in masina mea) si prietenul meu, actualul, mi-a zis la telefon: “Esti ok? Vin sa te ajut?” si cand a vazut poza cu masina a zis “Fii serioasa, imediat o reparam, nu e nimic grav, bine ca esti bine”. M-am gandit ca sunt tare norocoasa. In sfarsit nu mai aud “Bai dar cum de ti se intampla numai tie de-astea?!” :)))

    13+
    • Ai avut accident????

      Și da, știu că mama ta e așa, pentru că știu cum ești tu. Bunătatea aia a ta trebuia să vină de undeva.

      1+
      • Da, dar nu a fost grav, cum scriam mai sus, mi-a busit cineva capota, nu am patit nimic.
        Dar era exact genul de situatie care ma stresa in mod exagerat acum ceva timp pentru ca stiam ca urmeaza sa aud o predica despre cum nu sunt in stare sa fac nu-stiu-ce, creez probleme, nu sunt atenta. Si m-am bucurat tare mult ca reactia primita in sfarsit a fost cea corecta, cea pe care oricine o asteapta cand are o problema de la un om iubit: “Pot sa te ajut cu ceva?”

        In general, eu cred ca toti oamenii certati cand erau mici au devenit adulti dusi cu pluta. Stii ca am scris si eu despre asta recent?
        https://www.andressa.ro/2018/11/copii/

        Cei care au trecut prin umilinte si multe certuri de mici au devenit adulti speriati. Cu frica de sefi, de exemplu.

        La munca eu am intalnit acest tip de comportament neobisnuit pt un adult, oameni in toata firea care nu recunosteau cand faceau greseli, minteau pana in ultimul moment de teama ca vor fi pedepsiti, certati, desi cea mai buna solutie este intotdeauna sa spui daca ai facut o incurcatura. Sa eviti agravarea problemei, nu? Ei bine, nu.

        De mici ei stiau ca, daca spun ca au facut o prostie, se dezlantuie iadul. E un subiect super complex, pot sa mai las 10 comentarii:))) Dar sa nu ma certi!

        PS: in 2007, acum 11 ani!!!, scriam pe blog exact despre acest subiect. Ce zici?
        https://www.andressa.ro/2007/09/mami-sa-nu-ma-certi/

        1+
    • Andressa, asa de drag mi-a fost cum ai povestit ca imi vine sa te pup. Ma limiteaza niste cablu de net – vreo 2 mii de km de cablu 🙂

      1+
  10. Valentina

    Pot sa te intreb de ce ai luat copilul cu tine la baie?

    0
  11. Ce frumos! Am citit articolul de dimineață, spre muncă. Mi-ai făcut ziua mai frumoasă, să știi! Mă bucur că ați găsit rucsacul!

    Pe mine mă mai certa mama și din chestii mai mici, dar i-am mai găsit cu timpul circumstanțe atenuante și am încercat să iau ce e bun din experiența asta, adică să nu fac și eu la fel, haha 🙂 Și-așa-i și prietenul meu, ai lui se certau atât de mult, încât nu suportă să audă țipându-se.
    Așa că atunci când ne mai certăm, ne certăm pe un ton de alții ar zice că stăm la povești. Cred că de vreo două ori m-am trezit aproape țipând și am regretat, așa că nu mai fac. Respir adânc și-apoi mă gândesc că în viața noastră, orice s-ar întâmpla, nu suntem niciodată unul împotriva celuilalt, ci amândoi împotriva problemei. Și problemele se rezolvă căutând soluții, nu țipând și învinovățind 🙂 Sper să ne iasă la fel de bine și peste ani, e un lucru pentru care mă rog zilnic.

    2+
  12. Carmen

    Dr.H.👍
    Îmi amintesc şi faza când ați fost la o nuntă şi ați uitat acasă pantalonii lui, şi atunci a rămas relaxat.
    Uite aşa am mai învățat ceva de la voi. Danke!

    2+
  13. dia

    Cât de fain!! Bravo lui Horatiu!
    Cum văd eu lucrurile e ca dacă îmi cert băiețelul, pur și simplu nu o sa vina la mine când are probleme/nedumeriri etc. Și Doamne ferește sa fie ceva grav ce as fi putut evita dacă as fi știut..
    Eu sunt o certăreață de felul meu, dar cu băiatul meu pur și simplu refuz sa fac asta. La fel cum refuz sa îl pedepsesc, sa ridic vocea la el etc. E f greu câteodată dar clar se merita. Acolo depun majoritatea eforturilor și a răbdării mele😀 Cu soțul nu îmi iese întotdeauna dar încerc și acolo cât de mult😁

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 196 queries in 0.775 s