Momentul în care am știut ce simte un copil când este pedepsit

Duminică, la mall. Eram cu Tudor și tatăl lui, flower power toți trei. După ce ne-am hotărât să mâncăm acasă, dar nu am găsit ce ne era poftă să facem, am rămas la o masă îngrozitoare la restaurant. Nu știu ce mi-a venit să comand dintr-un loc nou, eram curioasă. Mai are omul scăpări din astea, deși mie nu-mi mai prea arde de experimente culinare în deplasare, mai ales de când am încă o gură mult mai importantă decât a mea, de hrănit.

Am comandat o quesadilla de pui cu nachos și încă ceva, cu un nume ciudat, dar m-a atras că avea niște frunze verzi în poză. Mie-mi place verdele cam în orice, începând de la rochii până la farfurie. Nu-mi place în înghețată sau în pahar, în rest, verde să fie. Doar că, țeapă, tot ce comandasem avea același gust identic, totul era crocant și foarte sărat, parcă nici nu mâncam mâncare. Băiețelul meu nu a fost sigur că ce am pus pe masă e comestibil, altfel nu îmi explic de ce a mâncat doi cartofi prăjiți de la tatăl lui și o frunză de salată, pe care a scuipat-o urgent, cum ar face orice băiețel de vârsta lui.

Deci, vreau să înțelegeți că prânzo-cina asta fusese ratată pentru mine, de parcă ar fi trebuit să dau 50 lei ca să-mi confirm că fast-food-urile nu sunt de mine. Exceptând pe cei care consideră că înghețata intră la categoria ”food”; atunci nu se mai aplică.

-Hai la Cărturești într-o plimbare. (zice soțul meu, cu burta plină)
Cărtureștiul nu era la 2 km distanță, era chiar pe același etaj, la vreo 20m mai în față. Dacă, cu burta plină, orice implică să nu stai în fund, ci pe picioare, poate fi considerat o plimbare.
-Vreau întâi la baie, zic eu. Tudor, vii cu mine?
Asta era o întrebare retorică, normal că vine cu mine.
-Dă-mi mie ghiozdanul măcar, zice H. Dacă tu iei copilul, să iau și eu ceva.
(asta e replica mea de obicei, când el îl poartă pe Tudor pe umeri și-mi pasează mie orice altceva e de cărat, iar eu mă plâng ca orice femeie care vrea să se asigure că bărbatului nu i se urcă la cap 😛 )
-Lasă, că mă descurc cu amândoi.  De data asta doar.

Îl lăsăm pe domnul soț în raiul cărților, noi facem o plimbare adevărată în căutare de toaletă. Cu un băiețel de nici 3 ani de mână, am putea spune fără să exagerăm că durează ceva. Timp în care mă ia cu dureri de burtă și fac jurăminte în gând ca niciodată să nu mai mănânc prostii.

Găsesc într-un final o toaletă, bucurie mare, că intrăm într-una care are și scăunel pentru copii. Cred că aș putea spune în acest moment că eram în Parklake, unul dintre cele mai prietenoase mall-uri pentru copii. Îl urc pe Tudor în scăunelul prins în partea stângă, îmi agăț ghiozdanul în cuierul din partea dreaptă, fac ce am de făcut. În timpul ăsta, îi explic copilului suspendat de perete să nu se miște, că centura era stricată și nu l-am putut prinde. Îi povestesc ce utile sunt aceste scăunele pentru mamele care vin cu bebeluși în sistem de purtare, bebeluși care încă nu stau în picioare. Că e greu să faci pipi cu un bebe în brațe, moment în care băiatul meu face o față destul de mirată și eu îmi spun că n-ar trebui să devin acea mamă care nu îi arată fiului ei și greutățile din viață.

Trag apa, iau copilul, spăl mâinile mele și pe ale lui, mergem la tati, facem schimb de părinți, rămân eu în librărie, răsfoiesc vreo sută de cărți, mă întreb ce fac ei, îi sun, ”suntem pe jos într-un magazin, ne jucăm cu camioane”. Camioane? Vin și eu! Nicio carte nu e mai interesantă decât niște camioane și băieții tăi în jurul lor.

După ce șterg și eu un pic podeaua magazinului de jucării, ne hotărâm să plecăm acasă. Moment în care soțul scoate ceva din buzunar, un autobuz londonez supraetajat și-mi cere să-l bage în ghiozdan.

-Ghiozdan?
-Ghiozdanul nu e la mine, zice el aproape amuzat.
Ăsta e alt joc pe care îl facem câteodată, ascundem lucruri ca să-i arătăm celuilalt cât e de aiurit. Doar că fața mea de acum nu era deloc amuzată.
-Uită-te, zice el și face o piruetă printre camioane, n-am niciun ghiozdan la mine.
-La baie! Acolo l-am uitat!!!

Fără cuvinte, el a luat copilul pe sus, eu am luat-o la goană, printre oameni plimbându-se prin mall. Am început să-mi fac gânduri: trecuse destul de mult timp de când îl uitasem acolo. Precis au intrat zeci de femei după noi. Poate unele erau mame, că era o toaletă de mame, și nu l-au luat. Dar era suficientă una singură să-l ia, poate doar de distracție. Oricum n-aveam mare lucru în el. Stai un pic, oare ce aveam? Niște scutece și șervețele umede, fleece-ul lui Tudor. Portmoneul meu? Văăăăleu. Buletinul!!! Ce card să anulez mai întâi?

-Horațiu, nu știu dacă aveam portmoneul înăuntru.
Horațiu era în spatele meu, alerga cu Tudor pe umeri.
-Actele! Cardurile! Toate sunt acolo…

-Băi. Deci nu-mi vine să cred.
Atât a zis, nu voiam să știu ce gândește.

Eram pregătită să fac un pact cu Dumnezeu. La ce puteam să renunț în schimbul acestui ghiozdan?
Până să găsesc ceva, ajung în toaletă. Pe cuierul din partea stângă a vasului de wc, nimic. Simt cum îmi crește pulsul. Care e pasul următor?

Dau de o doamnă îmbrăcată în alb, cu bonetă:
-Doamnă, ați găsit cumva un ghiozdan agățat aici?
-Îmi pare rău, eu lucrez la bucătărie în altă parte, nu lucrez aici. Îmi pare rău, nu știu nimic.

Aaah, așa o să-mi zică acum toată lumea. Că nu știe și n-a văzut nimic.
Apare o altă doamnă costumată, ține o mătură în mâna dreaptă. O întreb pe ea:
-Doamnă, vă rog, un ghiozdan..
-Nu știu, să știți, acum am venit.

-Vedeți că l-a găsit o doamnă și l-a dus la informații, la parter. (se aude o voce de după o ușă închisă)
-Da? Mulțumesc frumos.
-Un ghiozdan gri, da. Mergeți că îl găsiți acolo.

Îmi venea să sar să o pup, dar nu cred că ar fi apreciat atâta iubire la wc.

Am ieșit. Fără ghiozdan. Lui H. i-a căzut fața când m-a văzut:
-Nu e?
-Cică l-a dus cineva jos, la informații.
Am vrut să râd, apoi m-am oprit.

-Băi, deci nu-mi vine să cred.
Atât a zis, nici acum nu voiam să știu ce gândește.

După ce-am ieșit din lift și am ajuns la parter, H mi-a zis că sigur portmoneul nu era acolo, că e un pic ieșit din geanta mea mov, care a rămas fix la ușa de la intrarea în apartamentul nostru de la bloc. Că de asta l-a văzut, înainte să ieșim.

-Iooi, așa e! Ai dreptate! și aproape l-aș fi pupat de fericire. Niciun scutec din ghiozdan nu mai conta în acel moment.
-Băi, dar nu e deloc așa. Adică, e bine că n-ai pierdut actele, dar băi. Noi vrem să facem pe dracu-n patru, dar nu suntem în stare să avem grijă de-un ghiozdan.
-Bine, și ce vrei să fac acuma? Hai că nu e pierdut, o să-l găsim.

Și-n momentul ăla, am ajuns la tanti de la informații, care ne-a întrebat râzând ce avem în ghiozdan. Se vedea pe fețele noastre disperarea, nu cred că era nevoie de un inventar. Eu știam ce nu aveam în ghiozdan și eram, recunosc, ceva mai liniștită.
L-am recuperat, am mers mai departe spre mașină.
Urma să ne certăm. El să-mi spună că sunt o zăpăcită, să-mi reproșeze toate celelalte dăți când uit ceva. Buletinul la admitere, cheile de la casă, mașina în parcare, articole de postat, telefoane de dat, lapte de luat. Are dreptate, meriți tot ce o să-ți spună, îmi ziceam. Apoi, mă gândeam, fuck it, la câte fac eu zilnic, chiar nu merit să mă certe! În fond, era doar un ghiozdan! Bine că n-am uitat copilul, da? Dar dacă era portmoneul înăuntru, băăăăi… ar cam avea dreptate.

-Știi ceva, mi-a zis H. câțiva pași mai încolo. Mă bucur tare că l-am găsit. Că ai mai multe genți și nu era portmoneul acolo. Vrei să ne mai plimbăm prin mall? Sau vrei acasă? Facem ce vrei tu.

Și atunci am știut. Cum se simte un copil când îl cerți că a făcut o prostie fără să vrea. Că a vărsat apa pe masă. Că a spart ceașca de cafea. Că te-a lovit din greșeală. Am simțit o îmbrățișare, în loc de o palmă. Și am ținut minte iubirea, nu reproșul.

Când faptele sunt deja consumate, e atât de important să ne gândim bine fiecare pas. Dacă putem face dintr-o situația căcăcioasă una și mai de rahat sau dacă putem da o îmbrățișare cu zâmbetul pe buze.

Am plecat acasă un pic speriată de ce era să fac și un pic mai îndrăgostită de omul meu. Ceea ce ar fi putut rămâne în istorie drept o ceartă în care el avea dreptate, dar nici eu nu mă lăsam (știți cum sunt certurile astea, nimeni nu se lasă certat fără să se apere cu toate armele și toate vorbele) a rămas în istorie drept lecția ”te iubesc mai mult decât mă enervezi.”

Aș fi putut să mă simt un om pedepsit, dar, în loc, m-am simțit un om iubit. Ce poate fi mai valoros decât asta?

foto Unsplash