Nu îți cere scuze că ești fericit

nu îți cere scuze că ești fericit miruna ioani

Asta e tendința omului, ați observat? Când cineva îți complimentează o bluză, tu zici: ”Vechitura asta? O am din liceu.”
Sau când cineva îți spune că îți stă bine cu părul aranjat în acest fel: ”Părul ăsta? L-am prins așa că e nespălat.”
Sau când cineva îți apreciază orice și primul instinct e să îl contrazici sau să îi explici de ce nu are dreptate.

Știți foarte bine la ce mă refer. Faceți asta de câteva ori pe zi. E greu să acceptăm complimente, mult mai ușor e să le facem sau să vorbim despre altceva. Ne e greu să ne lăudăm, chiar și când o merităm, pentru că cineva ne-a spus cândva că modestia e o virtute. O fi, deși eu nu sunt fan, dar și să te subevaluezi e o prostie. Nu a zis nimeni că ești cel mai grozav din Univers, ci doar că ai o bluză frumoasă. Primește asta, bucură-te de ceea ce ești în ochii acelui om, purtând chiar și o vechitură.

Vă spune asta o fată care a crescut în umbra propriului ei succes, oricât de arogant ar suna. Ani la rând am fost prima din clasă și m-am simțit vinovată pentru asta. Nu era ceva ce neapărat îmi doream. Pentru mine, să fiu prima era mai degrabă o întâmplare, o conjunctură. Mi-am dat repede seama că să ai cea mai mare notă din clasă nu spune atât de mult despre tine, cât despre clasă. Despre nivel. Știu exact când a fost asta. În clasa întâi am avut media 9,96 și am luat premiul doi, tragedie mare. Glumesc. În clasa întâi, jumătate de clasă ia premiul întâi, dar eu luasem un 8 la muzică și mi-a stricat media. De asta nu eram prea supărată, optul fusese luat pe drept, talentată nu-s nici în ziua de astăzi.
În următorul an, am fost singura care a luat coronița, cu aceeași medie 9,96. Atunci mi-am dat seama că cine sunt eu nu îmi poate spune ceea ce se întâmplă în restul clasei.

Dar m-am simțit vinovată mereu. Le-aș fi dat notele mari prietenelor mele, pentru care știam că sunt mult mai importante. Le-aș fi dat carnetele mele părinților lor, pentru care zecele era o miză în sine. Părinții mei semnau câte o pagină întreagă odată, atât de “mult” contau notele pentru ei.

În clasa a 8-a, când am avut cea mai mare medie din oraș la Capacitate, am plâns. Nu de bucurie, ci pentru că prietenele mele aveau mai puțin decât mine. Dar așa e-n tenis, ce poți să faci.

Iar acum, când sunt o elevă mai bătrână, la fel de norocoasă cu tot ceea ce are, nu mă mai simt la fel de vinovată. Pentru toate necazurile din lume și pentru toate frustrările celorlalte.
Să nu vă simțiți nici voi. Când mai apare câte unul-altul care te arată cu degetul și se trezește vorbind, că viața ta perfectă, cu soțul tău perfect și copilul tău perfect. Cu silueta trasă prin inel și tenul fără pete. Cu părul tău strălucitor de la natură. Cu pătrățelele pe abdomen (deja nu mai vorbesc despre mine de câteva propoziții încoace, sper că v-ați dat seama, dar la pătrățele pe abdomen, v-a fost clar. Am zis să nu fim modești, dar nici pe ciuperci.) Da, viața nu e cu toți la fel de dreaptă, dar nimeni nu e responsabil pentru altcineva. Câtă vreme nu vii să îmi fluturi perfecțiunea prin față, hai să ne vedem fiecare de ale noastre povești.
Toți oamenii au probleme, doar că ele sunt diferite. Toți oamenii suferă, chiar dacă în momente diferite. Nu toți oamenii poartă cu ei aceleași lecții, dar nici nu știu cât de rău e că se întâmplă așa ceva.

Da, există probleme pe lume, dar mai există și oameni fericiți și oameni frustrați. Și vorba prietenei mele, mă doare până în măduva oaselor să știu că există persoane care suferă atât de mult, încât nu pot trăi fără să-ți scoată ochii că tu ai luat o notă mai mare decât ele. Când lumea te arată cu degetul și ia faptul că tu ești fericit drept un eșec personal, ține minte: nu datorezi lumii nimic.

Articolul anterior

Când îți dai seama că un om nu e cine îți doreai tu să fie. Să te ții.

Articolul următor

Bunicul

19 Comentarii

  1. Mihaela M

    Ce frumos ai scris! Imbratisari!

    1+
  2. Chiar ca mereu te scuzi. Chiar si acum, desi scrii asta, eu te cunosc. Nu iti dai seama ca esti geniala, serios. Stiu ce vorbesc, chiar te cunosc.

    2+
  3. Stef

    Ce bine e sa te gasesc solara si pozitiva! Te imbratisez tare, tare, tare, tare de tot!

    0
  4. Veronica

    Eu ma simt vinovata cand ma intalnesc cu cineva si urmeaza sa impartasesc bucuria ca ma simt bine fizic, psihic, ca m-am adaptat la viata cu copil,ca toate merg ok, in general (cel putin in momentul intalnirii) , cu toata familia.
    Si incep sa mai tai din ele daca persoana din fata mea trece vizibil printr-o etapa nefericita, frustrata sau mai stiu eu cum. Nu ma apuc sa inventez ca: daaa, si noi ne-am certat rau chiar de dimineata, doar ma rezum la propozitia: suntem bine.
    Cel mai adesea pentru ca stiu cum eram eu in fazele de jos cand ii auzeam pe altii: “noooi? Suntem familia perfecta! Mai ales de cand avem copil…ceee, de fapt, nici nu simtim ca a aparut, e totul ca inainte”. Sigur 🙂

    5+
  5. Foarte misto diminetile cu articolele tale. Uneori ma mir ca poti avea atata pozitivitate. Ma incarci cu energie, pe bune! 🙂

    0
  6. Lorelai

    Postul tau m-a dus instant cu gandul la Allan Pease si ideea lui despre complimente : https://youtu.be/4KbkypTxdag

    0
  7. Adevarat. Pe de alta parte, eu zic si ca nu trebuie sa ne cerem scuze daca suntem nefericiti, cumva practic nu trebuie sa ne cerem scuze ca suntem punct, pentru ca asa cum bine zici nu datoram lumii in general nimic si de fapt nu stim mare lucru despre altii, decat ce vor ei sa ne arate.

    Cat despre complimente, chiar citeam azi un sfat al unei psiholoage, cumva similar cu ce zici tu: spune Multumesc si gata. Nu cauta scuze, nu te justifica etc. Mai usor de spus decat de facut, ce-i drept.

    2+
  8. dia

    Și eu la fel cu complimentele, f greu le accept. Am observat ca oamenii de aici, de peste ocean, le iau altfel. Oricum, după mulți ani, mi-am văzut și eu urmele de pătrățele ieri😀toți avem probleme, e adevărat. Mulți își flutura viața “perfecta” pe rețele de socializare.

    0
  9. maddy

    ce-i drept nu am mai patit de mult dar mooooor incet cand fac un compliment unei femei si ea raspunde negativ. “ce bluza frumoasa” “ce? carpa asta…o am de 10 ani”. just take the compliment, bluza e frumoasa indiferent de vechime, iti sta bine in ea, accepta situatia.
    mie imi plac complimentele, le accept cu placere. vara asta mi-am cumparat niste haine deosebite si in 2 ocazii am primit complimente de la femei necunoscute pe strada, am raspuns cu un “multumesc!” din tot sufletul. ce bine mi-a picat 🙂

    3+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 177 queries in 0.345 s