Nu îți cere scuze că ești fericit

Asta e tendința omului, ați observat? Când cineva îți complimentează o bluză, tu zici: ”Vechitura asta? O am din liceu.”
Sau când cineva îți spune că îți stă bine cu părul aranjat în acest fel: ”Părul ăsta? L-am prins așa că e nespălat.”
Sau când cineva îți apreciază orice și primul instinct e să îl contrazici sau să îi explici de ce nu are dreptate.

Știți foarte bine la ce mă refer. Faceți asta de câteva ori pe zi. E greu să acceptăm complimente, mult mai ușor e să le facem sau să vorbim despre altceva. Ne e greu să ne lăudăm, chiar și când o merităm, pentru că cineva ne-a spus cândva că modestia e o virtute. O fi, deși eu nu sunt fan, dar și să te subevaluezi e o prostie. Nu a zis nimeni că ești cel mai grozav din Univers, ci doar că ai o bluză frumoasă. Primește asta, bucură-te de ceea ce ești în ochii acelui om, purtând chiar și o vechitură.

Vă spune asta o fată care a crescut în umbra propriului ei succes, oricât de arogant ar suna. Ani la rând am fost prima din clasă și m-am simțit vinovată pentru asta. Nu era ceva ce neapărat îmi doream. Pentru mine, să fiu prima era mai degrabă o întâmplare, o conjunctură. Mi-am dat repede seama că să ai cea mai mare notă din clasă nu spune atât de mult despre tine, cât despre clasă. Despre nivel. Știu exact când a fost asta. În clasa întâi am avut media 9,96 și am luat premiul doi, tragedie mare. Glumesc. În clasa întâi, jumătate de clasă ia premiul întâi, dar eu luasem un 8 la muzică și mi-a stricat media. De asta nu eram prea supărată, optul fusese luat pe drept, talentată nu-s nici în ziua de astăzi.
În următorul an, am fost singura care a luat coronița, cu aceeași medie 9,96. Atunci mi-am dat seama că cine sunt eu nu îmi poate spune ceea ce se întâmplă în restul clasei.

Dar m-am simțit vinovată mereu. Le-aș fi dat notele mari prietenelor mele, pentru care știam că sunt mult mai importante. Le-aș fi dat carnetele mele părinților lor, pentru care zecele era o miză în sine. Părinții mei semnau câte o pagină întreagă odată, atât de “mult” contau notele pentru ei.

În clasa a 8-a, când am avut cea mai mare medie din oraș la Capacitate, am plâns. Nu de bucurie, ci pentru că prietenele mele aveau mai puțin decât mine. Dar așa e-n tenis, ce poți să faci.

Iar acum, când sunt o elevă mai bătrână, la fel de norocoasă cu tot ceea ce are, nu mă mai simt la fel de vinovată. Pentru toate necazurile din lume și pentru toate frustrările celorlalte.
Să nu vă simțiți nici voi. Când mai apare câte unul-altul care te arată cu degetul și se trezește vorbind, că viața ta perfectă, cu soțul tău perfect și copilul tău perfect. Cu silueta trasă prin inel și tenul fără pete. Cu părul tău strălucitor de la natură. Cu pătrățelele pe abdomen (deja nu mai vorbesc despre mine de câteva propoziții încoace, sper că v-ați dat seama, dar la pătrățele pe abdomen, v-a fost clar. Am zis să nu fim modești, dar nici pe ciuperci.) Da, viața nu e cu toți la fel de dreaptă, dar nimeni nu e responsabil pentru altcineva. Câtă vreme nu vii să îmi fluturi perfecțiunea prin față, hai să ne vedem fiecare de ale noastre povești.
Toți oamenii au probleme, doar că ele sunt diferite. Toți oamenii suferă, chiar dacă în momente diferite. Nu toți oamenii poartă cu ei aceleași lecții, dar nici nu știu cât de rău e că se întâmplă așa ceva.

Da, există probleme pe lume, dar mai există și oameni fericiți și oameni frustrați. Și vorba prietenei mele, mă doare până în măduva oaselor să știu că există persoane care suferă atât de mult, încât nu pot trăi fără să-ți scoată ochii că tu ai luat o notă mai mare decât ele. Când lumea te arată cu degetul și ia faptul că tu ești fericit drept un eșec personal, ține minte: nu datorezi lumii nimic.