Bunicul

Îmi era foarte greu să le aleg. Galbene, roșii sau portocalii. Deși nici nu mai conta culoarea, important era să fie niște flori. Galbene, roșii sau portocalii? a mai venit o dată întrebarea. Aveam și albastre, dar s-au terminat, mi-a zis doamna. Mda, în mod normal mi-aș fi dat ochii peste cap. Auzi, flori albastre! Precis erau din alea cu cerneală la rădăcină, o păcăleală în loc de flori. Dar astăzi nu îmi păsa. Puteai să-mi spui orice, eram un fel de imună. La flori păcălite la rădăcină, să fie altfel decât normal, la străzi prea aglomerate, la dureri de orice fel. Știam că trebuie să funcționez în următoarele 3 trei zile ca un ceas cu mecansim, nu ca unul pe baterii. Pentru că în astea 3 zile n-aveam voie să mă opresc nicio clipă.

-Haideți, domnișoară, vi le dau pe cele galbene. Sunt ca niște luminițe pe verdele ăsta închis.

Și-atunci am început să plâng tare. Nu să mi se înmoaie întâi ochii, nu să îmi amintesc să respir, nu să am timp să caut un șervețel.

Hohote. Suspine. În plină intersecție din cimitir, cu ușa deschisă la mașină, fără ca măcar să schițez un gest că nu aș vrea să mă vadă cineva, să mă recunoască, să mă ia în brațe.

Fix acum trei luni alegeam flori pentru nuntă, iar acum aleg flori pentru înmormântare.

Ăsta a fost gândul care mi-a declanșat lacrimile. Nu când am văzut mesajul că s-a prăpădit bunicul. Nu când am intrat în camera în care se odihnea într-un costum curat. Nici măcar când am îmbrățișat-o pe mama, motivul pentru care n-am voie să fiu un ceas cu baterii. Nu, ci atunci când mi-am dat seama că nu încap atâta bucurie și atâta supărare într-o singură familie.

Ieri mă gândeam, în timp ce mâncam niște semințe de dovleac gata curățate, care aduceau la gust cu cele prăjite de el. Într-un cuptor dintr-o bucătărie din curte, așa cum au bunicii cei gospodari. Cei care se descalță când intră în casă și care au haine speciale de mers duminica, la biserică. La țară, întotdeauna am găsit un respect diferit față de cele mai banale obiecte și o viață mai lungă pentru fiecare dintre noi. Parcă oamenii simpli se gândesc de două ori înainte să se descotorosească de un lucru sau înainte să arunce ceva la gunoi. Întotdeauna am crezut că așa-i și cu bunicii. Că viața la țară o să-i păstreze mai mult.

Încercam să-mi amintesc ce a zis bunicul când l-a cunoscut pe Tudor, apoi mi-am dat seama că niciodată nu l-a cunoscut. Ce mult i-ar fi plăcut să știe că, în sfârșit, în familia lui plină de fete, și-a făcut locul și un băiat. I-ar fi numărat toate degetele de la mâini și de la picioare, așa cum le număra pe ale mele și după ce m-am făcut mai mare, povestindu-mi cum a fost când m-a văzut prima oară în viața lui. …opt, nouă, zece, îs toate, tu, copilă! Așa ar fi zis bunicul și-apoi ți-ar fi dat o ștampilă serioasă pe frunte sau pe obraz și bunica l-ar fi certat că prea îi pupăcios din fire. Pentru că bunicul nu era ca orice bărbat, reținut, să nu-ți spună că te iubește. Sau să nu te pupe când îi vine dragul. Și asta îi venea destul de des.

Acum nu îi mai vine nimica, doar nouă, dorul de el.

Încercam să îmi amintesc dacă ne știe înapoi acasă. Ăsta ar fi fost alt vis împlinit de-al lui. Dar nu, cum să ne știe, nici măcar planuri de întors nu a apucat.
Tu, copilă, pe mine mă doare inima când te știu atâta de departe. Printre englejii ăia străini. Să puneți mâna să veniți acasă. Că de foame nu veți muri.

Niciodată nu i-am promis că ne vom întoarce, pentru că eu mă feresc de promisiuni pe care nu știu dacă le pot ține. Tot ce-i răspundeam era să fie cuminte, să nu-i dea inimii de furcă, pentru că nouă ne merge bine. Nu-i plăcea răspunsul ăsta. Cred că din cauză că nu suna a fi din lumea lui. Nici în lumea mea nu prea suna bine, dar era singurul pe care-l aveam. De mințit, nu mințeam; chiar ne mergea bine. Dar bunicul nu era ca orice bărbat, să nu știe citi printre rânduri. El vedea cum îi omul și numai uitându-se la degetele lui: Arătătorul ăsta al tău arată un pic de șmecherie, tu copilă. No, să ai grijă, ce prostii faci. Așa zicea bunicul. Nu te lua cu clasicele ”să fii cuminte”, ci să ai grijă ce prostii faci. Deși cea mai mare prostie nu o fac copiii, ci bunicii atunci când se duc și nu se mai întorc.

foto Unsplash