S-a așezat pe scaunul din bucătărie, după ce s-a spălat pe mâini. Întotdeauna se spală pe mâini când intră în casă, a fost unul dintre lucrurile care m-au cucerit la el.
-Astăzi am văzut toți nervii cranieni. (după care a urmat o pauză și o privire în gol, de parcă își derula filmul operației. Vorbea rar, de parcă nici când vorbești despre nervii cranieni nu te poți grăbi pe lângă ei.) Știi cum?
Eram în întârziere. Eu trebuia să ies pe ușă la fix, el are muci de 4 zile, am dormit pe sărite de atunci. În dimineața asta, era să fac o petiție anti-alarme, așa greu a fost să mă ridic din pat. Am băgat niște clătite la cuptor pentru el, am spălat un măr pentru mine, am făcut o cafea și am dat-o pe gât. În timpul ăsta, el înfigea meticulos furculița în clătită, pentru că graba nu e nicio scuză să nu fii manierat sau politicos. Știa că sunt contra cronometru.
Acest email mă aștepta în inbox într-o dimineață, de curând. Fusese trimis la 00:59 și semnat de un domn. I-am răspuns imediat, pentru că nu puteam, de la disanță, să îl îmbrățișez.
Am trecut prin cea mai grea săptămână din viața mea. Au fost multe mizerii în trecutul meu, dar nimic nu se compară cu golul din sufletul meu de acum. Norii se adunau de mult, vântul, provocator, tot își arăta din când în când, amenințător, puterea. Și, la un moment, pentru că natura poate fi crunt de egoistă, și fără să vrea să ofere niciun indiciu, furtuna a început. Am fost aruncat pe marginea unei prăpastii în care și pesisajul din jur rivaliza cu imaginația lui Dante. Totul în jur era ofilit și fără viață într-un peisaj monocrom. Și, pentru o clipă, destul de lungă, în jos apărea culoarea și te chema la ea. Și gândurile curgeau, și aproape fără voință, lăsam să crească și să crească. E atât de ușor să te lași pierdut, să dezarmezi, să nu mai lupți, să nu ai un scop. Farul călăuzitor era atât de departe și părea fără vlagă. Singura mângâiere pe care o primeam venea de la ploaia din ochii mei. Picăturile de ploaie erau singurele care doreau să ofere ceva, doar că și ele se declarau neputinciose la un moment dat.
Nu știu la voi în bucătărie ce se întâmplă, dar la mine nu e niciodată ca-n filme. Le știți, filmele alea de pe net, de circulă pe facebook, la care până și bărbații dau share.
Nu că ai lăsa problemele acasă când ieși în oraș, dar e important să schimbi peisajul. Te piepteni un pic, dai un rimel pe gene, faci o altă treabă într-un alt fel.
Prima dată când am mâncat salam de Sibiu a fost la prietena mea cea mai bună. Mama ei făcea o pâine cu unt și cu salam fabuloasă. Prima dată când am mâncat mămăligă cu brânză a fost într-un restaurant românesc din New York. Americanii ăștia! Fiul meu zice despre orice mâncare bună că-i făcută de bunica lui. Până zilele trecute, când am fost în vizită la mătușa mea (și a lui), iar copilul, chiar dacă era mâncat de acasă, a ras încă un prânz, de și eu mă întrebam dacă îl pun la munci grele sau dacă am visat doar că a mâncat deja. Da, în aceeași zi, cu vreo oră înainte.
