Acest email mă aștepta în inbox într-o dimineață, de curând. Fusese trimis la 00:59 și semnat de un domn. I-am răspuns imediat, pentru că nu puteam, de la disanță, să îl îmbrățișez.
Am trecut prin cea mai grea săptămână din viața mea. Au fost multe mizerii în trecutul meu, dar nimic nu se compară cu golul din sufletul meu de acum. Norii se adunau de mult, vântul, provocator, tot își arăta din când în când, amenințător, puterea. Și, la un moment, pentru că natura poate fi crunt de egoistă, și fără să vrea să ofere niciun indiciu, furtuna a început. Am fost aruncat pe marginea unei prăpastii în care și pesisajul din jur rivaliza cu imaginația lui Dante. Totul în jur era ofilit și fără viață într-un peisaj monocrom. Și, pentru o clipă, destul de lungă, în jos apărea culoarea și te chema la ea. Și gândurile curgeau, și aproape fără voință, lăsam să crească și să crească. E atât de ușor să te lași pierdut, să dezarmezi, să nu mai lupți, să nu ai un scop. Farul călăuzitor era atât de departe și părea fără vlagă. Singura mângâiere pe care o primeam venea de la ploaia din ochii mei. Picăturile de ploaie erau singurele care doreau să ofere ceva, doar că și ele se declarau neputinciose la un moment dat.
“Plouă în ochii mei prea mult ca să te strig.”
Și, așa rătăcind, am căutat cu disperare o rază de lumină pe care cenzura gândurilor nu reușea să o oprească. Oricât am rătăcit, raza nu era, erau toate bine închise, cerberii erau imposibil de vigilenți. Gândurile și disperarea reveneau constant, verificând luciditatea. Mintea umană este un haos incredibil. Gândesc, deci exist, ar trebui să fie transformat în exist pentru că încă nu a învins întunericul, care, inevitabil, își ia partea până la urmă.
“Niciodată să nu uiți de inima ta.”
Inima se chinuia să afirme că ea încă vrea să lupte, pentru că nu își poate explica aceasta furtună, nu voia să accepte fără luptă, căutarea. Și zicea că trebuie nu uiți ce ți-ai promis, să cauți podul care duce spre lumina caldă pentru că ea încă are memoria tuturor momentelor frumoase din trecut. Și a găsit multe astfel de poduri, dar din păcate, toate se prăbușeau după doar câțiva pași. Au fost atâtea momente când aproape se declara bătută. Își trăgea sufletul și pornea din nou la luptă. Refuza să creadă că nu mai există niciun pod. Speranța nu poate să moară. Și, exact în momentul când furtuna mai avea extrem de puțin să își declare victorioasă triumful, a apărut o rază de lumină, adusă cu efort de un înger rătăcit. Aprope ireal era totul. Și luminând, poteca se vedea. E un drum fără sfârșit, plin de obstacole și de capcane la tot pasul. La capătul lui se vede cum apune soarele și, la fel, când eram pe marginea mării, să apreciezi distanța e aproape imposibil. Mă rog, ca atunci când apune soarele, să apară steaua mea călăuzitoare și, în viața asta a mea nesimțit de scurtă și iluzorie, să reușesc să o ating, măcar odată.
“Ce noroc, ce mare nenoroc / Că timpul stinge totul, dar focul naște foc.”
Azi era să pierd totul. Viața mea a fost o minciună continuă. Am trăit în bula mea. Am făcut tot posibilul să nu las nimic să îmi perturbe universul meu. Am trăit într-o negare continuă. M-am îndrăgostit acum mulți ani de cea mai incredibilă ființă care putea să trăiscă în jurul meu. Nu îmi venea să cred ce norocos eram. Doar că am ales o atitudine de cocoș înfumurat. Și tot s-a căsătorit cu mine. Și, cu toate că o iubeam, nu reușeam să fiu eu. Eram și soț, și prieten, și amant dar nu toate în același timp. Este adevărat, sunt căsătorit cu zeița orgoliului și a încăpățânării. Și pentru că am tot insistat să mă comport ca un necuvântător fără vlagă și fără direcție, am început să îmi duc dragostea departe de ea, să îi interzic inimii să se mai zbată în mine. Și anii au trecut. Apoi a început un proces anevoios de a avea un copil. Și a urmat un avort, și încă unul și încă unul și încă. Și după aceea altele. Până la momentul când, cu risc de a complica lucrurile, am mers all în. Și au urmat peste nouă luni de injecții cu anticoagulante în burtă. Și acum, după atâția ani, imaginea cu vânătăile de pe burtă îmi dă fiori reci. Și s-a născut minunea.
“Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire.”
Doar că minunea, pe lângă că era o binecuvântare, era și un canon pe care trebuie să îl facem. Nu dormea noaptea, era energică. Soția ere o mamă leu, ce veghea la căpătâiul puiului ei. Am fost alungat din bârlog, să dorm ca un câine undeva departe. La început am acceptat stoic situația. Normal că a intervenit o formă de depresie. Nimeni nu îți zice ce înseamnă să ai un copil. Cei din jur te ajută, dar fiecare pleca în lumea lui și rămâneam noi cu amarul nostru. Viața intimă a devenit un coșmar. Ca orice cocoș țanțoș, eram cel care stârnea focul. Doar că acum focul mocnea și nu mai avea ce să aprindă. Trebuia să stau și să sper, noapte de noapte, luna de lună, că poate o să fie un foc. Și normal, pentru că focul nu era, din cocoș mă transformăm întro rama, fără urechi, fără gură, fără nimic. Și anii au trecut. Și au apărut probleme medicale incredibile cu rățușca. Refuzi să crezi că o se întâmplă chiar la tine. Acum facem un tratament și doctorița spune că o să treacă în câțiva ani. Asta a distrus toate punțile din jurul prăpastiei.
“Simt că fără ea nu pot respira.”
Și focul a început să devină un fel de să strângem și să ardem buruienile. Și după ce le-a ars pe toate a zis că el de acum numai are ce ardă și că, nu crede, că mai are rost să îmi fac sperente că o să mai ardă vreodată. Și lumea s-a oprit. A început furtuna. Nu am îngrijit ca focul să aibă ce să ardă, am lăsat, pasiv, ca totul să se stingă. Și acum sunt doar niște cărbuni, care deabia mai fumegă și, cu ajutorul oricăror îngeri, îmi este extrem de greu să îi țin aprinși.
“Suferința urcă-mă la stele.”
Nu am pe nimeni în viața mea. Părinții mei sunt două exemple de oameni pe care îi găsești în toate romanele clasice, dramatice. El, un frustrat timid, care își îneacă în alcool toate nerealizările și incapacitățile. Normal că era violent. Am atâtea amintiri negre. E aproape un miracol faptul că nu am ajuns sub tratament pentru diferite probleme. Mama, în schimb, a fost o incoștientă. A cedat la o vârstă la care era minora primului idiot care a fost insistent. A suportat umilințe incredibile. A ajuns la probleme medicale și operații incredibile. Nu a avut suficient curaj să își ia lumea în cap. A stat să se sacrifice, fără să își dea seama că o să crească doi copii, care nu au cum să nu fie mai rău afectați de acest lucru, în comparație cu un divorț. Era prea mare frica față de un astfel de stigmat. Sau orgoliu, sau prostie, cine știe. Acum șansa mea a venit de la singura persoană cu care în genere ne înțelegem bine. Este vorba despre mama soției, care și ea a avut o viață de film lacrimogen. S-a sacrificat să crească doi copii și a permis unui alt cocoș să își ducă viața și în altă menajerie. Până la urmă a cedat și l-a lăsat să zboare unde a vrut. Ea a adus raza de lumină.
“Nu însemna un sfârșit când zicem pas.”
Lucrurile sunt acum un pic mai bine decât un total dezastru. Am reușit să obțin, după atâtea zile de chin, o mică promisiune. Că poate lucrurile, după luni sau ani de răbdare, vor reveni la o anumită normalitate. Sau că poate doar amânam inevitabilul. Cine poate ști? Dar acum am un scop. Să fiu tot ce nu am fost până acum, să am răbdare, să o sprijin și să o ajut necondiționat. Poate așa lacrimile o să își piardă utilitatea și o să apară numai în momente de bucurie. Tot ceea ce îmi doresc în viața asta este să îmi pot ține iubirea vieții mele în brațe și să aud două cuvinte. După asta pot să zic că viața mea a avut un sens.
“Baby, baby, baby, tu vei fi a mea / Ca un răsărit de soare, după noaptea grea.”
Așa că pentru toți care sunt căsătoriți de ani de zile am un sfat. Oprestețe azi. Întreabă-te dacă soția ta este fericită. Întreabă ce ar vrea, ce i-ar face plăcere. Ce ar vrea să schimbi la tine, la relația voastră, la viața voastră. Fă-o acum. Nu lăsă pe mâine. Se poate să vină furtuna sau poate este deja în ea, doar că nu știi. La mine a trecut un uragan. A lăsat dezastru. La tine poate nu e timpul pierdut .
“Și mă întreb pe unde / Te va duce drumul tău / Oare vei mai știi, sufletul meu.”
foto Unsplash
Irina
Iar noi, că tot n-am mai vb de mult, am început de-o săptămână, terapia de cuplu ;). Ne-am luat angajamentul că vrem și vom parcurge toți pașii pentru a avea o relație de cuplu trăsnet, din care Isa să crească fericită și cu lecția, despre ce-i iubirea dintre doi oameni, învățată.
Miruna
sună grozav, Irina! vă doresc succes!
Irina A
Nu am inteles exact ce s-a intamplat, dar vad ca a suferit mult tipul. Si barbatii plang, ca sa fiu in ton cu melodiile.
Aurelia
Scriu aici ca pe FB ma vede lumea. Nu stiu cat e suferinta si cat exagerare. Cand esti inconjurat doar de drama ta pare abis. D-aia e important sa existe comunicare. Sa poti spune “bai nu sunt fericit/a asa si as vrea sa fie altfel. Ce pot eu sa fac? Ce poti tu sa faci?”. In prezent 16 ani de relatie, 6 de casnicie, 2 copii (unul de 4 ani si unul de 6 saptamani). Il iubesc de nu mai pot si doar simplul gand la o viata fara el ma sufoca. Dar asta nu inseamna ca uneori nu imi vine sa ii sparg capul sau vreo 2 dinti. Sau ca e totul roz si facem (cum am mai vazut intr-un articol pe la tine) sex tantric pe masa din bucatarie in fiecare seara. E greu. Orice relatie e o munca de sacrificiu, renuntari, e o munca in a tine flacara vie si a-ti da interesul. Pentru tine, pentru el. Daca pleci de la premisa ca ti se cuvine devii un fustrat nefericit. Daca realizezi ca trebuie sa daruiesti ca sa primesti, ca trebuie sa muncesti, ai toate sansele sa fii 70% din timp fericit. Poate e stupid, dar cand ma incearca cate o furie/depresie incerc sa-mi imaginez cum ar fi viata fara el…daca ar disparea brusc. M-ar face fericita? Evident nu. Si atunci orice altceva pare incomparabil un nimic (inclusiv vasele nespalate si gunoiul nedus). Am invatat sa nu mai am asteptari nevocalizate. Unii nu sunt programati sa ghiceasca ganduri. Si e ok asa. Daca va intrebati, mai gasim si farame de romantism. Ii strecor cate un biletel in buzunarul hainei, in sertarul cu chiloti. El nu e asa expresiv in cuvinte dar imi trimite linkuri catre melodii care il fac sa se gandeasca la mine, imi face cafeaua dimineata, imi maseaza talpile. Si asa stiu ca asta e dragoste. Si cand ai dragoste d-asta lupti pentru ea!
Daniela
Eu nu cred ca este exagerare nimic din ce a scris el acolo. Atunci cand nu exista copilul, femeia trecea mai usor peste orgoliul si egocentrismul sotului ei. Era mai usor sa se iubeasca fara sa ceara si sa ofere prea multe. Cand a aparut copilul a constatat ca de fapt nu mai este el centrul universului. Ce minunat este sa fii iubit nebuneste si sa nu fii nevoit sa oferi prea multe. Cand nu s-a mai intamplat asta a clacat. I s-a dat lumea peste cap. Si-a dat seama ca a pierdut tot ce a avut in relatia de doi si nu a stiut sa aprecieze si sa fructifice. Cred ca si-a dat seama cat de tarziu este si ca n-a lasat in sufletul ei macar niste seminte pe care sa le ude si sa reinfloreasca treptat. Peste greutati treci in doi cand oferi dragoste neconditionata, inainte si dupa ce ai copii. Cei care au avut relatii fericite si inainte si dupa copil, cand si-au oferit dragoste neconditionata si sprijin reciproc, nu prea au cum sa il inteleaga pe domnul de mai sus. In afara de modul literar in care si-a descris dram, nu cred ca este de compatimit. Tot ce poate face este sa incerce. Sa fie omul de care are nevoie iubita lui. Si va sti ce sa faca daca intr-adevar a iubit-o.
chv
Textul acesta nu ii facut sa fie inteles de oricine. Pana acum, si pentru mine, multe lucruri nu insemnau nimic. Toti stim teorie, toti vrem sa facem bine si sa primim mai mult decat dam. Sunt multe regrete implicate. Ne place sa impingem limitile pana unde nu se mai poate si nu suntem atenti la semnele care anunta ruperea. Asta reprezinta acest text pentru mine, regretul ca am ignorat toate strigatele disperate, sau cel putin nu le-am dat atentia cuvenita. Pentru cine m-ar cunoate, acest text ar fi un adevarat soc. Pentru ca pana acum, de aproape 20 de ani, din cauza unor esecuri, am vandut fata unui om nepasator si distant.
Doar ca acum totul s-a intors cu susul in jos si, pentru moment, si speranta ii aproape moarta. Intai trebuie sa o resuscitez. Dupa, mai vedem.
Asa ca, acest text este o spovedanie(nu sunt religios). Nu poate rezona cu el decat persoane care stiu ce insemna sa faci greseli cretine, si sa regreti. Sau, sa fii crunt dezamagit de greselile celuilalt.
Aurelia
Eu una am inteles exact, dincolo de floricelele literare. Este un text superb, greu, apasator. Nu vreau sa invalidez sentimentele pe care le vrea a transmite, spovedania. Doar ca personalitatea mea, caracterul meu e de asa natura incat chestiunile de genul nu ma impresioneaza atat de profund. Nu stiu sa spun de ce. Poate pentru ca am in minte alte drame si fac comparatie, poate pentru ca am in minte propria relatie si ma raportez la ea. Mi-e greu sa rezonez cu autorul pentru ca ma pun in pielea ei, nu a lui. Eu una nu m-as fi casatorit cu un om care “vinde” o fata de nepasator si distant. La mine cuvantul distant nu face parte din ecuatia numita relatie. Sotului meu i-am spus intr-un moment de cumpana ca daca nu avem acelasi drum si nu depunem acelasi efort mai bine sa nu ne incurcam. Si de acolo e un reminder constant sa depunem efort….
Daniela
Da. Asa este. Sentimentele pe care le-ai trait tu pot fi intelese doar de cei care au fost de-o parte sau de cealalta a baricadei, de cei care in disperare au avut sclipirea de inteligenta sa isi dea seama ca pierd tot si de cei care au oferit prea mult, atat de mult incat nu le-a mai pasat ca pierd ceva pentru ca nu prea aveau ce sa piarda. Parerea mea este ca, aparitia unui copil este ce-a mai mare incercare pentru cuplu, din zilele noastre. Atunci te cunosti cu adevarat, atunci iti dai seama daca a fost sau nu iubire. Important este ca ai realizat ca se intampla ceva, ca ai realizat de ce se intampla acel ceva si sa realizezi ca pentru a recastiga totul sau chiar mai mult trebuie sa fii cel care trebuie sa fii. Asta daca iti doresti cu adevarat.
Diana Preda
Povestea asta, așa literar cum este spusă ea, e atât de comună…Oameni proveniți din căsnicii destrămate sau de conveniență, care nu știu să se uite înăuntrul lor și să comunice ce au nevoie. Si care se reconecteaza numai sub amenințarea unui “uragan”, când își dau seama că sunt în aceeași barcă și trebuie să vasleasca împreună. El, încercând să nu devină tatăl lui pasiv-agresiv, care își îneca frustrările în alcool. Ea, pe cale să devină mama ei, să se rupă și să se descurce singură cu fetița. Nu judec, sunt(em) atât de mulți ca ei, sub influența unui trecut familial trist pe care nu îl putem schimba, și cu așteptări total nerealiste de la căsnicie.Le țin pumnii.
chv
Multumesc de raspuns. Chiar a lamurit cateva lucruri. O sa analizez mai bine. Fugim de trecut, dar tinde sa ne ajunga. O sa ard karma asta, e singura solutie.
maddy
ce trist, am citit textul pe sarite pentru ca e prea liric si plin de sentimente pentru mine dar imi pare rau pentru acest barbat care evident sufera si sper sa isi rezolve problemele si sa isi gaseasca fericirea. multa sanatate pentru copilul lui!
Ali Baba
Ma recunosc in suferinta sotiei, in ceea ce priveste lipsa de sprijin din partea sotului. Dar, in acelasi timp, imi dau seama cat sunt de dificila uneori si cat de greu ii este si lui sa tina pasul cu mine. Si eu vin dintr-o familie in care tatal iubeste tigarile si alcoolul iar singurul prieten e televizorul, iar mama, dupa ce a frecat toate cratitele, a adunat toate scamele de pe covor si a calcat toate camasile la dunga, si-a dat cu 5 kile de rimel pe ochi si si-a amintit ca e si ea femeie, ca merita sa fie apreciata pentru toate eforturile si si-a cautat alinarea in bratele … altora … mult mai nepotriviti ☹. Asa ca am luat exemplul lor si am zis ASA NU! Insa imi dau seama ca am, de multe ori, acelasi comportament cicalitor si enervant ca mama si ma opresc, imi cer scuze ca am fost enervanta, vorbim despre ce am gresit amandoi si ne promitem sa facem mai bine. Si facem. Iar dupa 8 ani de relatie, 6 de casatorie si (aproape😊) 2 copii, lucrurile incep sa mearga mult mai bine. E greu sa investesti intr-o familie … dar ce greu e sa fii singur si sa n-ai in cine investi! Ce greu e sa ai o viata simpla si fara incurcaturi, fara probleme care sa te ajute sa devii mai bun depasindu-le… Asa ca, dragilor, oricat de greu ar fi, comunicati! Calcati pe orgoliu, plangeti sincer si analizati-va constant.
Anne
Nu e deloc o poveste comuna, am avut o sarcina pretioasa, injectii in mana/picior (n-am avut curaj in burta), la fel ca sotia lui, din fericire in cazul nostru nu am trecut prin avort… dar perioada aia m-a schimbat pana la nivel de celula, innebunisem de disperare ca putea sa moara copilul in mine… imi pare sincer rau ca ati trecut prin asa ceva, este infiorator… si acum, dupa 4 ani, o monitorizez pe copila, inca nu a disparut sentimentul ca o pot pierde… a voastra s-a si imbolnavit ulterior… e normal sa se prabuseasca universul, don’t be too harsh on yourself… imi doresc sa nu fie nimic definitiv pt voi, in fond when you hit rock bottom nu mai poti merge decat in sus
chv
Multumesc de incurajare. Asa este. Mai jos de atat nu se poate. La fel, ca la tine, din nevoia de a controla si stapanii orice situatie care poate aparea cu copilul, ea a a creeat mai mult decat o obsesie. Si in momentul cand a aparut problema cu ratusca a relizat ca nu poti controla nimic. Probabil ca a devenit totul irelevant pentru ea. Se poate chiar ca probleme medicale sa fii aparut din cauza tensinilor nerezolvate intre noi. Sunt destul de optimist din fire si traiesc cu speranta ca o sa repar in mare parte problemele. Regret ca atunci cand nu am vazut ca sunt asa alarmante semnele care anuntau situatie. Este posibil sa fie o depresie instalata. Este dificil de catalogat si de studiat. Este bine ca am sperante.
Anne
Da, si eu tind sa cred posibilitatea unei depresii, asa din avion, iarta-ma daca imi permit sa comentez aiurea. Eu am fost undeva very low cand eram pe amenintare de avort… multe luni… apoi dupa nastere, in loc sa ma bucur de ea, ma consumam in niste cosmaruri ca se va imbolnavi, o supraprotejam, ajunsesem o stafie… si la noi a fost cu ‘plec, nu mai pot sa te vad’, el nu ma scotea din nebuna… pt ca eram de nerecunoscut… nu mai putea ajunge la mine… iti scriu din perspectiva unei femei care a trait doar cu teama unui avort, si tot nu ne am mai regasit o perioada, nu pot sa mi imaginez ce e in sufletul unei femei care a pierdut atatea sarcini. Si a reusit sa aiba the rainbow kid, asa le spune celor care vin dupa un asemenea istoric, si are emotii ca acum e bolnav… ii doresc multa sanatate fetitei, sa primiti vesti bune cat mai curan
o femeie
Cred ca multi confunda dragostea simtita cu dragostea aratata.
Sunt vitale sentimentele dar la fel de vital e si de aratat, de preluat din griji si treburi si presiune si responsabilitati. Pana la urma asta inseamna in 2: la bine si la greu.
Nu e in regula ca unu singur sa faca toata treaba, cum nu e in regula ca unu singur sa duca presiunea singurului venit. Cand grijile obosesc pe unu, cea mai buna dovada de dragoste e ca cel
de alaturi sa preia, sa ajute, sa fie acolo cu un zambet si o mana calda.
Unii stiu sa o arate/depuna eforturi din subconstient, din exemplul de acasa, altii au nevoie sa isi foloseasca ratiunea.
Nici eu nu am exemple sanatoase dar asta nu inseamna ca nu am invatat sa ma iubesc si sa ma respect si sa am grija de mine, si de cei din jur.
Altfel, armonia dintr-un cuplu se vede si din starea de sanatate a tuturor, mai ales a copilului, daca adutlii singuri isi mai duc ranile cum stiu, copiii vin si exprima rana psihologica a parintilor, scot praful de sub pres.
Daniela
Da, da, da! Nu cred ca as fi putut sa ma exprim atat de scurt si la obiect si lumesc 🙂 cum ai facut-o tu.
Ramona
E un inceput, trezirea asta. Dar drumul care urmeaza dupa e al naibii de greu. Ti-ar fi mult mai usor sa nu fii singur. Te-ai gandit sa te duci la un psihoterapeut?
chv
Din pacate, e finalul.. Inceputul, Cuprinsul si Incheierea au fost impreuna.
Margit Gumpinger
Este o veste grozavă, spun că îți mulțumesc greatmutaba pentru vraja ta de dragoste, soțul meu care m-a părăsit s-a întors la mine, dacă treci printr-un e-mail de durere: greatmutaba@ yahoo. com