Cât din venitul tău aloci pentru sănătate? Grija pentru tine nu e obligația altcuiva (p)

S-a așezat pe scaunul din bucătărie, după ce s-a spălat pe mâini. Întotdeauna se spală pe mâini când intră în casă, a fost unul dintre lucrurile care m-au cucerit la el.
-Astăzi am văzut toți nervii cranieni. (după care a urmat o pauză și o privire în gol, de parcă își derula filmul operației. Vorbea rar, de parcă nici când vorbești despre nervii cranieni nu te poți grăbi pe lângă ei.) Știi cum?

Am

trecut

pe lângă

fiecare,

de sus

până jos.

Nu știu cum, niciodată nu o să știu cum e să te plimbi printre nervii cranieni ai unui om viu, cum e să iei decizii de viață și de moarte, cum e să faci job-ul ăsta al lui în fiecare zi. Dar încerc să îmi imaginez din ce îmi povestește el, mă străduiesc să fiu înțelegătoare când discutăm ceva și îl văd că gândurile îi pleacă și privirea nu cade în gol, ci derulează un film trecut sau viitor. Atunci e când își face scenarii, repetă în cap planuri și consecințe ale unor decizii bine cântărite și luate într-un moment. Luatul deciziilor e ca un mușchi, mi-a zis odată. Obosește și el.

Înțeleg asta, de exemplu, când văd cât de atașat e de waze chiar dacă știe drumul spre casă. Un neurochirurg de talia lui, care se orientează în creierul oamenilor într-o secundă, sunt sigură că s-ar orienta și în traficul bucureștean. Doar că uneori e atât de obosit, încât preferă să-i spună o aplicație dacă să facă stânga sau dreapta pe un drum.

-Cum e pacientul?
Deși știam că pacientul e bine, simțeam că are nevoie s-o repete pentru el. Tudor se uita cu niște ochi mari în farfurie, de parcă-și propusese pe silențios să câștige bătălia cu friptura tăiată pătrățele.
-S-a trezit bine, dar la noapte va trebui să dorm cu telefonul deschis.
Aproape în fiecare noapte doarme cu telefonul deschis, așezat în fața geamului, ca sticla să reflecte lumina apelului venit și combinația asta, cu sunet, să fie sigur că-l trezește. Deși, în nopțile în care știe că sunt șanse mai mari să îl sune, l-ar trezi și numai un sms apărut pe telefonul meu mut, întors cu ecranul în jos. Aproape de fiecare dată mă anunță că nu își va închide telefonul, de parcă și-ar cere scuze în avans. În toți anii de când suntem în România, o singură dată s-a și întâmplat asta, foarte la început.

A fost o operație foarte mare acum, un neurinom care comprima trunchiul cerebral. Știam asta pentru că se gândea la ea de vreo 3 săptămâni. Când se gândește la o operație, îl văd preocupat, îl văd că citește mai puțin de pe net și mai mult din atlase, că mângâie mai puțin mașinuțele fiului nostru și mai mult craniul de plastic care costă mai mult decât toate jucăriile la un loc. E o operație care poate dura oricât de la 8 ore în sus, asta îmi spune pe limba mea ca să înțeleg complexitatea intervenției. Sau că în străinătate costă de la 60 mii de euro în sus o procedură similară. Deși, cine poate măsura cât costă o viață de om? Sau câteva luni din ea? Capacitatea de a vorbi? De a-ți recunoaște copiii? Mama?

Pacientul respectiv era un copil de treizeci și ceva de ani. Pentru el, toți pacienții care sunt mai tineri decât noi sunt niște copii. Când le spune așa, parcă numește toată nedreptatea care s-a abătut asupra lor, asupra mamelor și taților lor, asupra copiilor mici care-i așteaptă să se facă bine. Parcă exprimă necazul prin vorbele unui chirurg serios și ale unui bărbat cerebral, care crede că să vorbești despre emoții e de telenovele, dar care își numește pacienții ”copii”.

E bine copilul, mi-a zis la ora nouă și douăzeci de minute seara, primul lucru după ce i-a comunicat familiei acest fapt. Îi mulțumesc că m-a sunat, el îmi mulțumește că îmi pasă. Dar știți, n-are cum să nu îmi pese. Eu sunt doar un dentist, dar știu foarte bine cum e să fii singur în lupta pentru pacientul tău, chiar dacă ați putea crede că miza e diferită. Pentru orice medic, la orice procedură, miza e cea mai mare în acel moment. Nu comparăm între ele suferințe, vieți, vindecări. Nimeni n-are dreptul să facă asta. Dai totul pentru pacientul tău, chiar dacă uneori salvezi doar un dinte sau alteori ani de trăit. Și atunci, când ești singur în bătălia ta, ajută enorm să știi că, într-un fel, a mai fost cineva cu tine, chiar dacă doar cu gândul te-a însoțit.

-Aștept să se trezească și vin.
-Sună-mă când pleci, să pun mâncarea să se încălzească. Îmi imaginez că n-ai mâncat nimic.
-Să mănânc? Nici nu m-am putut gândi la asta.

-Cum e o operație de 8 ore? l-am întrebat altă dată. Chiar ești acolo concentrat non-stop?
-Ce crezi, că-ți permiți să-ți fugă mintea? Nici ei nu-i arde de plimbări.
-Păi și nu ți se face foame?
-Ba ți se face, doar că nu știi. Tot ce știi e că vrei să iasă bine operația pentru pacientul de pe masă.
-Să scapi, nu? Asta vrei.
-Nu. Să iasă bine. Să vrei să scapi ar presupune să te grăbești. Niciodată să nu te grăbești. S-ar putea unele lucruri oricum să nu iasă bine, dar când te grăbești, ai certitudinea că asta se va întâmpla. Graba nu e niciodată o soluție.

Îmi dau seama cât de complicată a fost o operație sau cât de gravă poate fi o boală după vocea neurochirurgului. Uneori e vesel și mă întreabă direct ce mâncăm acasă sau dacă vreau să ia ceva de pe drum, ceea ce înseamnă energie și resurse. Altădată abia îl aud. E răgușit, e ostenit, cuvintele i se cațără cu ultimele puteri afară din gură.
-Stai tu să vezi mâine RMN-ul de control. Te și văd cum intri învingător pe ușă.
Asta îi spun să îl reanimez. Oamenii au impresia că doar pacienții au nevoie de poțiuni magice pe venă, după operație, care să-i echilibreze și să-i țină în continuare în joc. Nimeni nu se gândește și la medici. Că și ei duc bătălii la sânge. Că poate nu numai mușchii mâinilor și picioarelor le-a obosit, dar mai ales mușchiul de luat decizii. 8 ore, fără waze, îți imaginezi?

Stătea pe marginea patului din dormitor, trăgea de șoseta stângă și derula un film imaginar. Tudor terminase friptura din farfurie, ne pregăteam de somn.
-Ar trebui să ne facem o asigurare de sănătate. Toți trei, să știi.

Un neurochirurg nu spune că e speriat, ci să ne facem asigurare privată de sănătate. Asta e forma prin care un bărbat rațional își exprimă emoțiile. Telenovelele știm că nu-i plac, deși și-a ales un job în care luptă să salveze copii cu neurinoame de trunchi cerebral, să se întoarcă acasă la soții și la pruncii lor de 2 ani.

-Mi se pare o idee excelentă. Deși n-avem de gând s-o folosim niciunul, îți spun doar ca să nu zici că iar dăm banii pe ceva ce nu folosim.
A câștigat lupta cu șoseta și a râs:
-Acum o să folosești asta împotriva mea și data viitoare când mergem la mall, așa-i?
-Nu aș putea să mă abțin :))

Adevărul este că noi, românii, nu avem o cultură din asta a prevenției. Mergem la dentist doar când ne doare, ne facem analizele doar când stăm să crăpăm, sistemul e cum e, cotizăm la sănătate doar pentru că altfel nu se poate. Ni se pare scumpă o consultație în privat, care costă 200 lei, nu prea ne vine să investim într-un detartraj de două ori pe an, dar nu ne zgârcim să lăsăm milioane în weekend, la mall. Când văd cât de mulți bani intră în două plase, îmi vine să-i spun doamnei de la casă c-a bătut greșit. ”N-are cum să fie 150 lei, eu venisem după lapte și pâine, nu am luat nimic special.”
Am intrat pe site-ul unui asigurator de sănătate, să văd exact cât ne-ar costa o asigurare privată și ce oferă ei. Surpriză, există un calculator pentru asta! Tu pui ce opțiuni vrei, la final îți dă suma. Mie mi-a ieșit așa:

Se poate și mai puțin, minimul pe lună, care te asigură tot până la 100000lei/an e 131 lei (fără pachetul de prevenție). Mai puțin decât două plase într-o duminică. Mai puțin decât un prânz de trei persoane în oraș.

100mii de lei e o sumă decentă. Nu sunt 60 mii de euro, dar operațiile astea atât de scumpe rar se fac în România, în privat. Din niște motive pe care nu le-aș enumera acum. Pentru operațiile foarte complicate, tot statul e prima opțiune sau străinătatea, deși acolo vorbim de alți bani. Iar asigurarea funcționează și în afara rețelei (fie stat, fie privat). Adică, o sută de mii de lei e o sumă decentă, repet, mai ales că acoperă spitalizare și chirurgie din orice cauze. Orice cauze. 131 de lei. Nu mi se pare exorbitant, mai ales că am decis deja că nu ne vom folosi niciodată de ei 😉

Dacă vreți să faceți un calcul pentru partener și copii, intrați aici. E atât de simplu, încât n-are mai mult de un singur buton. Introduci vârsta, dacă optezi pentru acoperire doar în caz de accident sau în ORICE caz, dacă vrei și prevenție și gata. Îți faci o idee, despre asta vorbim. Că eu mi-am imaginat, când a început soțul meu să spună, că e vorba de niște sume colosale, că asigurarea privată de sănătate e ceva foarte scump. Întotdeauna e bine să știm o sumă exactă, căci fiecare știe pentru sine ce e decent și ce e strigător la cer.

Asigurarea privată de sănătate de la NN uprinde două componente:

1. Componența principală de Protecție

• Servicii medicale de spitalizare și intervenții chirurgicale în limita a 100.000 lei/an/persoana asigurată.
• Cazare și masă în camera standard;
• Spitalizare și chirurgie și costurile produse la terapie intensive;
• Comisionul chirurgului și anestezistului.
• Alte cheltuieli: medicamente, consultații, proceduri și teste de laborator pentru confirmarea diagnosticului, fizioterapie, cost consultație și investigații preanestezice, alte costuri implicate de chirurgie, materiale medicale, pacemaker, defibrilator, graft, necesare din punct de vedere medical pentru tratamentul asiguratului în spital), etc.

2. Beneficiul opțional Prevenție

• Asigurații au acces la servicii medicale de prevenție la clinicile Regina Maria sau parteneri Regina Maria;
• Fiecare asigurat poate opta pentru unul din cele 3 niveluri de prevenție: standard, mediu sau avansat;
• Fiecare nivel include un set anual de analize, consultații generale sau de specialitate și discount la serviciile medicale neincluse în pachet;

La noi în casă, cei mai mulți bani pentru sănătate se duc pe pasta de dinți, iar ăsta nu e neapărat un lucru bun. Încă nu ne-am cumpărat o saltea cum trebuie, iar analizele nu vreți să știți de când nu ni le-am făcut. Deși soțul meu se confruntă adesea cu cazuri din astea grave, cum a fost neurinomul de trunchi cerebral, și de cele mai multe ori îmi propune asigurare de sănătate privată. Nu aș vrea să vă speriați, nici să trăim cu drobul de sare deasupra capului nu e o soluție pe termen lung. Dar să ne punem centura când mergem cu mașina e un minimum prin care putem încăleca riscul și apuca de coarne, ca să-l controlăm noi pe el.

A doua zi, m-a sunat de pe drum spre casă:
-Ce avem de mâncare? Vrei să intru să iau ceva? Sau ieșim undeva? Pregătește Broscuțul!
Energie și resurse. Simțeam vestea bună fără să-mi spună altceva.
-Avem tot ce ne trebuie, numai hai.
-Să nu-l culci pe Tudor, vreau să-l scot în parc.
-Bine. Ce-ți face pacientul?
-Cine, copilul de ieri?
-Îhîm.
-RMN-ul de control e perfect curat. Ca în atlasele de anatomie. Pam-pam!

Da, și neurochirurgii raționali, și bărbații serioși care nu-s fani de telenovele spun pam-pam când contextul o cere.

Și a intrat pe ușă plutind, exact cum am prevăzut eu.

Oamenii nu se gândesc, dar uneori medicii n-au nevoie de poțiuni magice pe venă ca să fie reanimați, ci doar de o veste bună despre pacienții pentru care s-au luptat. 8 ore, fără waze, în creier de om.