Când nu poți merge la psiholog, te pot ajuta niște prietene bune?

prietene la psiholog

Se dau aceste mesaje, lăsate în comentarii, la articolul despre cuplu. Mi-a rămas mintea la ele, simt că nu pot trece mai departe fără să încerc să fac ceva. Mesajele sunt lăsate publice de către cineva nou pe aici și cineva mai puțin nou.

Aș vrea să știu ce să le spun acestor fete, așa din inima mea. Doar că inima mea e un pic bipolară zilele astea, nu prea mă pot baza. Așa că, mă gândeam că poate a mai trecut cineva prin asta sau a mai găsit cineva soluția cu ceva. Haideți să fie astăzi fără like-uri, fără scoruri,  să fie doar ceva între noi. Ca niște femei care, în loc de psiholog, își sună prietena cea mai bună.

-Ai vreme de-o cafea?

Știți, nu aș vrea ca nimeni niciodată să plece de pe acest blog trist, frustrat sau descumpănit. Aș vrea că măcar o rază de lumină să se întrevadă de după vreo draperie groasă și plină de praf. Nu suntem numai mamele copiilor noștri. Iar atunci când nu suntem, cea mai aspră judecată tot noi ne-o aplicăm. Cum facem să scăpăm din mintea noastră?

Iar cei pentru care nu găsim soluții, măcar să alinăm singurătăți. Că precis nici mamele astea neperfecte nu-s singurele de pe lume așa.

Haideți, se răcește cafeaua.

foto via Shutterstock, prietene bune

 

 

Articolul anterior

Ce cred bărbații despre alăptatul în public

Articolul următor

Lăsați copiii să-și urce singuri treptele la tobogane

106 Comentarii

  1. Madalina

    Miruna, dupa ce am cautat vreo zece ani sau chiar mai mult raspunsuri in afara si prin raspunsuri ma refer la validari, solutii, pareri si da, raspunsuri am realizat urmatoarele: nu e nevoie sa ies din mintea mea. In mine sunt toate daca ma accept asa cum sunt. Imperfecta. Nu sunt nici cea mai buna mama, nici macar cea mai buna sotie motiv pentru care nici nu voi mai fi sotia cuiva pentru ca divortez. Dar sunt eu. Si eu sunt al naibii de minunata. Si exista bucurie in capul asta al meu si pot sa simt bine si sa ma distrez fiind imperfecta sau gasiti voi alte epitete ca mie una nu imi pasa. Sunt eu. Si ma bucur ca sunt. Si ma bucur. Punct.

    9+

    • Mădălina. Am rămas mută. Am dat click să văd adresa de email, sperând că nu ești tu. Deși, nu e drept să spun că aș fi sperat să fie altcineva. Dar, după toate prin câte ați trecut? Doamne, mi se pare că ești o superfemeie. Să fie într-un ceas bun, ce să mai zic! Cred că viața te-a mai încercat pe tine, vei ieși cu capul sus și de astă dată. Mă gândesc și la copilul tău, cred că sunt acum niște Momente pentru toți.

      1+

      • Madalina

        Eu sunt si sincer eu as fi vrut sa fie orice femeie care trece prin asa ceva. Pentru ca eu am iesit la suprafata intr-un mod miraculos. Ramanand unde eram. In mine, cu mine si acceptandu-ma pe mine. Cred ca aveam nevoie de lectia asta. Nu de suferinta. De asta sa nu aiba parte nimeni. Dar in momentul in care m-am acceptat totul s-a limpezit. Si usurat. Si facut asa frumos. Si in mod ciudat, nimic din jur nu s-a schimbat. De asta spun ca nu tre’ sa mearga mai departe de capul lor. Sa stea cuminti acolo, sa asculte, sa accepte si sa realizeze ca sunt minunate. Asa imperfecte cum sunt si vor fi…Nu-i nimic mai frumos si mai minunat ca ele…restul vine dupa.

        4+

  2. nici eu nu sunt perfecta. Instinctul matern ala de toata lumea zice a aparut…cand nu ma asteptam, dar nu imediat.
    Am avut mare curaj sa recunosc ca am lacunele mele, ca am carentele copilariei mele si ca faptul ca am facut copil la 30 ani a fost de ajutor ca m-am obisnuit singura si cu tabieturi etc.
    Primul in nevoie e copilul din mine, apoi o fost nevoie sa ma mobilizez si organizez (time management, task management, financial management nu se predau in nici una din scoli, facultati, master facut de mine).

    Dar la naiba, prietenele fac 1000 de puncte: in momentele de cumpana am putut sa le sun/scriu un email si sa mai descarc inainte sa devina cronic pe creier, sa roada acolo incet ca omizile din verzele in gradina; au reusit sa imi aduca aminte ce mi-am zis cu ani in urma: orice tiganca poate creste un copil asa ca eu voi reusi mai bine.
    Si lasat copilul sa isi urmeze copilaria si fluxul lui iar m-a ajutat enorm. Da, si eu sufar de boala romaneasca de a controla tot (as fi fost o mica securista ceausista daca nu il plumbuiau pe ala).

    9+

  3. veronica

    buna postare! data trecuta, la postul cu biletele la prezentare, m-am simtit mult mai bine doar pentru ca ti-am scris si am reusit sa-i spun cuiva of-ul meu. cred ca uneori e suficient sa stii ca e cineva la capatul firului care iti spune “sunt aici pt tine, totul va fi bine”.

    3+

  4. Diana Preda

    Ca de la prietenă la prietenă?Cum a spus si Mădălina, ascultați de voi înșivă și faceți …ce vă face fericite.Dacă a fi full time mom nu este asta, găsiți neapărat soluții, întotdeauna se găsesc. Pe bune.
    Prietena mea cea mai bună este medic și a rezistat cu greu un an in concediu de maternitate; a făcut-o doar pentru binele copilului, pentru că ei perioada i s-a părut îngrozitor de plictisitoare și lipsită de satisfacții. Fetița ei este perfect sănătoasă și adorabila, și acum stă cu o bona. Salariul bonei este mai mult de jumătate din cel al prietenei mele. Ea își va sacrifica niște concedii și niște shopping de pantofi și haine, va apela la ajutorul financiar al părinților ei, pentru că soțul lucrează în alt oraș , dar pentru ea este crucial să fie un medic bun și să se țină la curent cu noutățile profesiei. Am încurajat-o din toată inima, pentru ea, dar și pentru cea mică, care începuse să dea semne că o afectează anxietatea și nerăbdarea mamei ei. Nefericirea unei mame nu este doar a ei, e a întregii familii.

    15+

    • Că bine ai zis. Doar că uneori am senzația că femeile înțeleg mai bine femeile, nu-i așa? Parcă bărbaților prea trebuie să le explici cu subiect și predicat niște lucruri. Ei au toată bunăvoința după ce cineva le-a tradus gravitatea situației. Și, din păcate, uneori poate fi prea târziu.

      3+

      • Diana Preda

        Eu cred ca barbatii, dacă nu au stat ei înșiși măcar o lună în CIC, sunt impermeabili la explicatii. Pentru ei este bitching& moaning( pardon my English) după ce vin de la serviciu, destul de obosiți și stresați și ei. In schimb, sunt mai deschiși la cereri, formula te logic si argumentate clar. Și ( hehe) la negocieri. O cerere de genul”Dragul meu, simt că o iau razna de stress, vreau să ies cu o prietenă în fiecare vineri seara și duminica de la 10 să merg la yoga” poate fi un inceput bun. Sigur, se vor plânge că nu se descurcă cu copilul așa bine ca tine; dar guess what, nici nu se va întâmpla asta dacă nu stau mai mult cu copilul. Sigur, în fiecare vineri poate deveni bilunar( de aceea este bine să cerem mai mult, ca să avem de unde negocia :). Sigur, și noi suntem control freaks și dacă ieșim în oraș fără bebe, stăm cu ochii pe telefon să nu pierdem un apel de urgență. Dar, o dată ce stabilim clar limitele și teritoriul, e bine să învățăm să ne relaxam. Ce dacă tati nu a putut să îl adoarmă pe cel mic decât plimbându-l cu mașina, ce dacă i-a strecurat 5 pufuleti in meniul blw! Ai timpul tău, pentru tine, you’d better start making the most of it.

        4+

  5. Anamaria

    Miruna, te citesc de mult…de cand te-am descoperit. Nu am copii deocamdata, dar asta nu ma opreste sa citesc subiectele legate de acest topic, orice informatie este buna 🙂
    Stiu ca in trecut Printesa urbana avea niste workshop-uri pentru mamici, femei pe diverse teme.
    De ce nu te gandesti la ceva similar, in stilul tau si cu amprenta ta?
    Cred ca ai reusi sa ajuti multe persoane, dar asta nu mai trebuie sa spun eu, vezi si tu bine ce reactie au articolele tale.
    Eu o sa vin daca te hotarasti sa faci asta 🙂

    0

    • Ce scumpă ești. Îți mulțumesc, mi-ar plăcea niște întâlniri cu cititoarele, ar fi minunat. Pentru mine e mult mai intim procesul ăsta de pe blog, fiindcă eu mă expun zilnic și în aceeași măsură pentru toți. Deci mi-ar plăcea câte o îmbrățișare de la fiecare în parte! Și, funny thing, e că și descopăr personalități diferite din comentarii, aproape ca pe niște personaje despre care abia aștepți să afli mai multe, dar nici nu vrei să știi totul, ca un final misterios al celui mai bun film.

      0

  6. Ana

    Salut Miruna ,

    Te urmaresc de o vreme. La primul copil m-am imprietenit cu alte mamici cu pitici de varste apropiate si ne intalneam la plimbare si la joaca. M-au ajutat foarte mult, tinem legatura si azi si ne mai intalnim la joaca cu copii(cea mare are 7 ani).Daca stau sa ma gandesc cred ca depresie scria pe mine daca nu ieseam cu ele.Ne-am plans una la cealalta si ne bucuram de chitaielile copiilor fericiti la joaca. La a doua pitica toate sunt la dublu. Mi-am reluat si serviciul , mai repede decat prima data si incerc sa ma impart intre gradinita, scoala, servici, treburi casnice si micile iesiri saptamanale cu mamici si copii.Pe mine ma ajuta.

    2+

    • Da, vezi, și mie mi se pare că m-am apropiat de femei cu preocupări similare alor mele în perioada asta. E satul de altădată, nu-i așa? La nivel psihologic, satul meu e aici, pe blog.

      3+

  7. Roxana

    Nimeni nu e perfect! Nici macar mamele… dar asa imperfecte cum suntem,un lucru e clar.. ne iubim copiii!! Dar o femeie sacrificata si nefericita,nu va fi nici o mama buna..
    Eu am incetat sa ma autocritic pentru orice lucru marunt,am lasat lucrurile sa vina de la sine si sa nu incerc sa mai controlez totul. Dar recunosc ca mi-a luat ceva timp. Nu mai bag in seama nici rautatile celorlalti… si culmea,ale altor mame si femei totodata. Fac ce pot asa cum pot!!! Chiar I-am explicat si fetitei mele ca uneori am si eu momente ciudate si daca ma port aiurea sa imi atraga atentia. Avem o relatie minunata!!! Ea ma atentioneaza :”mami esti obosita sau esti mistretica moroconoasa astazi?”

    11+

  8. Mik

    Cum e când simți momentul ca speranța de a avea un copil a murit, sa dus undeva in neant, numele secret pe care i l-ai dat si l-ai soptit pentru ați da puterea de a merge mai departe își pierde caldura si pufoșenia si devine un nume sec, un cuvânt oarecare? Comparați asta cu greutățile pe care le aveți voi Norocoaselor! Cine sunt eu? Asta-i o întrebare care ți-o pui toată viața, nu are legătura cu copilul!Ma duc in dimineața asta la medic, e greu.

    12+

    • Roxana Z

      Hey. Am vrut doar sa te imbratisez, probabil ca nu te ajuta in niciun fel treaba asta, dar asa am simtit eu!

      2+

    • Florina

      buna!evident ca nu ne cunoastem…cred ca am trecut prin situatii asemanatoare cu cea a ta.am iubit extraordinar de mult copiii inca de cand eu insami eram un copil.visam sa merg la facultate,dar cel mai des visam sa am o familie a mea.la un moment dat am descoperit ca sufeream de toxoplasmoza si atunci am crezut ca nu voi putea avea copii niciodata.am avut grija de nepoti cu dragoste,care uneori devinea mai mult de atat,ma obseda gandul unui copil al meu…apoi viata m-a dus departe de tara si de familie si gandul ca trebuie sa ma adaptez si sa ma descurc in noua mea realitate m-a indepartat de obsesia mea.cand l-am cunoscut pe cel ce urma a-mi deveni sot a fost prima conditie pe care i-am pus-o;sa vrea copii la un moment dat.ca sa scurtez…dupa ani in care am laut contraceptive orale,am decis sa le las si sa incercam sa avem un copil.eram la inceputul visului,credeam eu…dar au trecut 4 ani si nimic nu se intampla.aici povestea devine trista cu adevarat.eram atat de disperata,incat am decis ca daca nu se intampla anul ala vom incerca sa adoptam un copil fara parinti.sunt convinsa ca il pot iubi ca pe al meu si ca ar fi un gest nobil fata de un suflet disperat.am facut analize peste analize,atat eu cat si el,bunisoare…doctorul zicea ca tre sa avem rabdare si ca suntem tineri inca(eu 30 el 29).apoi,cand ne asteptam mai putin,am aflat vestea cea mai mare posibila,eram insarcinata.ne-am bucurat extraordinar,era un vis…dar din pacate a fost un vis urat pt ca s-a sfarsit printr-un avort spontan la 5 saptamani.si aici a inceput adevaratul cosmar,incomparabil mai greu ca cel de pana atunci.niciodata nu m-am simtit mai umilita si mai tradata de toti si de toate ca atunci cand am venit acasa de la urgente stiind ca nu pot face nimic sa impiedic asta,a fost cumplit.am suferit teribil si apoi m-am calmat,asa a fost sa fie.speram din tot sufletul ca va fi asa cum zice fratele meu care e preot,are Dumnezeu cate un plan cu fiecare dintre noi.dar eu eram tot mai convinsa ca va trebui sa luam un copil care nu e al nostru.apoi s-a intamplat cea mai mare minune din viata noastra,la 7 luni de la evenimentul neplacut,am aflat ca sunt insarcinata din nou.nu am spus la nimeni pana la prima ecografie,era cel mai mare si mai frumos secret al meu,era un vis,dar eu traiam cu teama ca s-ar putea sfarsi urat.acum am 8 luni de sarcina,36 de saptamani, si in burta mea creste Luca,visul nostru.si da,asta e numele pe care i-l dadusem noi inca de pe vremea cand nu mai speram sa avem un pui al nostru.asa ni-l imaginam noi,micul Luca…sunt terorizata de nastere,mi-e grozav de teama pt ca sunt singura prin straini,dar stiu ca e cum zice sotul meu,e tot ce mi-am dorit vreodata…daca imi permiti un sfat,asculta doar de medici.cei din jurul nostru nu pot da sfaturi subiective,fiecare are un parcurs divers in viata.nu-ti pierde speranta ca Dumnezeu chiar are un plan pt fiecare dintre noi.si vom afla cand si cum trebuie care este acela.sper ca nu te-am plictisit cu povestea mea cam lunga

      6+

      • Nada

        O sa fie bine!
        Si eu sunt printre straini, cu un bagaj medical nu tocmai funny pentru dusul sarcinii si fetita noastra e cea mai minunta! O sa descurcati si o sa fie bine!
        Numai sanatate voua si micutului din burtica!

        2+

    • CristinaM

      Nu stiu in ce oras locuiesti… dar speranta de a naste un copil o pierzi complet cand nu mai ai nimic din sistemul reproducator… Adriana Iliescu a nascut la 67 de ani, si nu este singura…
      Nu vreau sa fiu dura sau rea, lipsita de empatie, dar fiecare si le stie cel mai bine pe ale lui…

      1+

      • Mik, nu îți cunosc situația, dar ai văzut asta? Și nu, nu îmi pot imagina prin ce treci.

        0

        • Florina, citeam cu sufletul la gură, abia așteptam să treacă rândurile mai repede, să ajung la final, ce mă bucur că e așa! Felicitări! Succes mai departe. Toată viața ta se va schimba 🙂 în bine.

          0

        • Mik

          Mulțumesc!Tot de la tine am aflat de acea clinica, sper sa mai am “timp” sa încerc.Imi cer iertare dacă am supărat pe cineva, eram prea plină, de obicei ies la alergat, azi am răbufnit.

          0

      • Mik

        Mulțumesc!Nastere ușoară, sa va bucurați de bebelușul vostru sănătoși si împliniți!Ma bucur pentru voi, soțul meu e alături de mine si ma sprijină.

        0

      • Mik

        Nu ești nici dura nici rea.Multumesc pentru timpul acordat, speranța de a avea un copil nu mi-am pierdut-o, doar ca uneori este greu.

        0

        • CristinaM

          In Bucuresti, in Baneasa este o clinica ce se ocupa de tratarea infertilitatii si problemelor asociate … poate o stii sau poate chiar acolo mergi…
          O sa-ti las numele aici daca-si da Miruna acordul; poate o sa te ajute…

          0

      • madlenec

        Si cu mine cum ramane?…
        Nu mai am nimic dupa n ani de operatii…
        Acum fac un an de tratament psihiatric.
        Nu pot adopta, nu pot sa ma impac cu gandul acesta stiind cazurile de adoptie si procedurile unor cupluri apropiate.
        Cine sunt eu la 39 de ani?! Nu mai stiu. Incerc alaturi de sot sa imi raspund la aceasta intrebare.
        Acum 10 ani credeam ca am un plan. Acum e zero tot.
        E greu cu copii, asa cum sustineti voi, e greu fara cand te-ai taiat in toate formele geometrice sa ai macar unul. Si am un nume ales pentru copil, asa de mult imi place!

        2+

        • Știi că e minunat că nu ești singură în toată povestea asta. Citeam și mă gândeam, Doamne-ajută să existe un partener! Și există. Bucurați-vă unul de altul între timp.

          0

        • CristinaM

          Imi pare rau!

          Esti o femeie care a incercat tot ce a fost omeneste posibil pt a-si implini o dorinta… cineva, acolo sus, are alt plan pentru voi… chiar daca asta doare

          Multa liniste, pentru amandoi!

          0

  9. Va imbratisez, fetelor! Pe mine m-a ajutat mult scrisul, cand cea mica doarme, iesitul cu alte mame, si cu o prietena care nu are copii. Uneori, am nevoue sa vorbesc despre altceva. Si ma ajuta sa recunosc ca mi-e greu, cand e greu. Fata de mine, de tatal ei, de toata lumea. Ca nu e nevoie sa fiu perfecta. Ma ajuta sa imi iau ceva pentru mine. Daca vreti sa povestim, sa bem o cafea, ma gasiti in Cluj. Va imbratisez.

    2+

    • Și pe mine, scrisul. Doar că timpul pentru scris, caca și spălat pe dinți devine tot mai mic pe măsură ce copilul devine tot mai mare.

      5+

  10. cristina

    @CristinaM @cricket – nu stiu daca exista mame care sunt facute sa fie mame si care nu au nervi…toate cedam intr-un fel sau in altul la un moment dat: ca tipam la copil la nervi, ca bem un pahar de vin sau mancam o ciocolata…cred ca e presiunea prea mare pentru mame – la care se adauga si blogurile (no offence Miruna) care glorifica maternitatea. E in firea omului (mai ales a femeilor) sa se compare si e usor sa iesi in dezavantaj cand vezi doar franturi din viata altuia.

    Daca singurele momente de relaxare le aveti pe facebook/bloguri, eu va sfatuiesc sa cautati si: bad parenting moments, fowl language si the unmumsy mum. Sunt parinti imperfecti ca noi…

    10+

    • Eu am început să fiu foarte atentă la detalii din viețile altor mame. Mă ajută mult gândul că la nimeni nu e ca în filme, că și lor le e greu uneori.

      1+

    • CristinaM

      Din afara, cel putin, par ca nu cedeaza si incepi sa-ti pui semne de intrebare… am eu ceva? de ce fac greseli ? de ce ea e relaxata si eu explodez? de ce ea poate si pt mine este atat de greu? ETC

      Pt relaxare citesc, un obicei vechi pe care am reusit sa-l pastrez; am plante de apartament de care ador sa ma ocup si (daca nu am fost criticata pana acum, acum o sa fiu) m-am apucat de gatit… dupa 33 de ani; nimic complicat, chestii lejere de maxim o ora… dar pt mine este o iesire din rutina

      2+

      • cristina

        of draga cristinaM…parinteala e grea…iar pe internet e infernala: sa te joci cu bebelusul, sa-i vorbesti si sa-i explici, sa nu-l lasi sa planga, sa ai rabdare, sa intelegi lacrimile si tantrumurile, pentru dezvoltarea emotionala, sa-l duci in parc, la sport (din care cel putin unul de echipa) pentru dezvoltarea fizica, la engleza, germana, franceza, calculatoare, matematica, balet, pian, pictura, chitara si ukulele pentru dezvoltarea artistica si intelectuala…
        sa fii epilata, machiata, bine dispusa, sa te intalnesti cu prietenele tale, sa faci sex cu sotu’/parteneru’ ca sa tii flacara aprinsa in relatia, sa-l implici pe partener in cresterea copilului si a treburilor casei, sa ai timp si activitati pentru tine, pentru copil si pentru familie, sa faci sport de 20 de ori pe saptamana…
        fara zahar, mezeluri, semi-preparate, televizor, tableta sau desene animate, sa fie alaptat pana la 18 ani si atunci sa renunte doar daca vrea el, sa-i citesti, fara cry-it-out si musai cu co-sleeping si nastere naturala fara epidurala(in timp ce cantau pasarele)…
        sa gatesti bio (cu chestii de pe vremea dinozaurilor), sa faci BLW si baby wearing, sa nu-l dai cu servetele umede la fundul regal, sau sudocrem, casa sa fie luna, hainele impecabile, cariera ta stralucita, sa aveti duplex in mijlocul bucurestiului sau vila la tara… gradinita montessori si scoala privata…concediu si la munte si la mare si in strainatate si celebrand legaturile stramosesti…
        in timp ce esti un cetatean implicat care rezista si insista pentru ca sistemele juridice, sanatate si protectie sociala lasa de dorit…
        am uitat ceva? da!!! spalatul pe dinti…

        stii ce? noi mancam pizza semi-preparata in fiecare sambata…iar fii-miu cel mare cere desert la fiecare masa si de obicei il primeste pentru ca momentan nu pot mai mult. si nu vreau sa ma simt vinovata pentru astea sau altele…

        19+

  11. Cris

    Uite eu ma simt vinovata ca m-am intors mai devreme la munca si ca nu am stat mai mult acasa. Dar asta e situatia pt mine, am ales sa lucrez cat de mult pot cu mine, sa nu las asta sa ma afecteze. Sa fiu eu in orice fac, sa ma bucur la maxim de momentele cand suntem toti acasa. Sa prioritizez, sa ma las ajutata, sa nu las sa ma afecteze rautatile, sa evit mamele care le stiu pe toate, sa ma bucur de o ciocolata (ah kg alea care nu pleaca singure), de cafeaua care ma tine alerta la munca.. si de toate cele, mai grele sau mai usoare.
    Da, simt nevoia de o prietena careia sa ii povestesc toate cele si sa ma bata pe umar si sa spuna ca e ok.

    2+

    • Mamele care le stiu pe toate sunt toxice si trebuie sa dispara din vietile noastra. Sa mearga sa otraveasca pe altcineva. Am facut si eu o oarecare curatenie.

      5+

    • Cris, nu esti singura. Am zis ca inca o iarna acasa nu stau, desi aveam vecina cu copilas de o seama cu care ma vedeam zilnic, plus alte vecine cu care ma vedeam periodic dar mai rar.
      Nici inteligentza lui peste sunt dar doar chestiile casnice nu ma implineau. Nu ca as face multe intelectual acum sau ca am scapat de spalat, curatat, gatit, cumparaturi, dar macar am locul unde simt ca si creierul meu m ai face ceva.

      Na, impuscati-ma, sunt mama ce a dus copil la gradi de la 1 an si oleaca de dragul de a merge la munca si stiu ca am ales bine, copila prefera prezenta altor copii decat a babelor.

      7+

      • Ei, na, noi nu umblăm cu arme pe aici :))

        3+

      • Cris

        te imbratisez mai “o femeie” mai! as mai fi stat cateva luni acasa cu fiecare, da nu cred ca as fi rezistat 2 ani. Da’ la restul te inteleg perfect. Nimic nu imi garanta jobul daca stateam mai mult, plus ca daca stateam era in fara plata, asa e viata aici unde sunt. Eu invat de la tine, pt ca te citesc desi nu comentez, ca parca ma simt mica fata de cate faci tu, cum sa imi cultiv propriile plantute si sa profit de asta. uite acum vine vremea buna la mine, cand pot tine plante pe balcon si o sa o implic pe fi-mea la “cultivat” 🙂

        2+

  12. Lolita

    Sunt o viitoare mamica, curand fac 31 de ani, am inceput sa intru in panica si intr-o minidepresie pentru ca nu stiu nici ce nume sa ii pun, ma tem ca nu o sa ma descurc cu bebe, daca ii fac ceva cand il spal, e un soc sa nu mai fim doar noi doi (eu cu partenerul) si parca ma tem ca nu o sa mai pot face nimic. Mi-e rau mereu, dimineata cand ma trezesc stau 10 minute in pat sa vad daca azi o sa tremur ca ieri sau daca iar o sa fie o zi de bolit in pat cu greturi si voma, sau daca o sa ma lase sa imi vad putin de viata. Imi iubesc copilasul nenascut enorm de mult, nu as vrea sa pateasca ceva, dar uneori parca l-as da cuiva pt o ora ca sa ma pot bucura de o pizza sau de o cafea fara teama ca vomit…cred ca dupa ce nasc ma va paste o depresie de toata frumusetea, mai ales ca sunt o persoana depresiva de felul meu…Am totusi noroc de un partener care e langa mine si care imi spune ca o sa fie bine si ca o sa ma ajute, lucru de care nu ma indoiesc deloc, dar daca totusi nu o sa stiu de ce plange bebe? Sau daca nu o sa stiu cum sa il hranesc? Daca ii fac ceva cand ii fac baita? Am temeri prea multe…

    2+

    • Eu cred ca e perfect normal sa ai toate gandurile astea. Tot ce te rog e sa nu iti programezi de acum o depresie postpartum. Ia lucrurile asa cum vin, one step at a time. Tu iti dai seama ca, peste greturi si varsaturi, iti mai faci griji si pentru lucruri care inca nici nu se intampla? Ia zi, in loc sa iti proiectezi momente frumoase in 3, din alea ca in filme…

      5+

  13. Alexandra

    Ma bucur ca am gasit acest mesaj de susținere intre noi, mamele, acum cand as avea si eu nevoie. Daca tot suntem intre noi si ne sfătuim, as vrea si eu sa va cer părerea. Acesta e un mesaj mai lung, multumesc celor care au răbdarea sa il citească si sper sa imi spuneti daca greșesc in felul cum gândesc, pentru ca ma aflu intr-o situație de cumpăna. De cand s-a născut copilul, acum 1 an si 9 luni am sesizat o schimbare in comportamentul tatălui meu, cu care locuiesc, împreuna cu soțul si copilul. Ma critica tot timpul, si cand făceam lucruri bune le găsea nod in papura. Parca nu ii convenea ca am copil, si el nu mai primește atenție. Ma certa ca nu fac altceva decât sa stau degeaba (de fapt îngrijeam copilul, dar el zice ca a crescut si el copii, si nu stătea asa), ca de ce nu muncesc deja, cat il mai alăptez, de ce nu ii dau de mancare tot felul de prostii, de ce nu i-am facut camera copilului si doarme cu mine, ca greșesc cand ma duc la copil cand cade si ii alin suferinta…si altele… Critica si faptul ca nu fac cumpărăturile pentru casa bine, asa ca am renunțat sa le mai fac. Ma judeca pentru orice mic gest, il interpreta altfel decât era normal. Nu i-am cerut niciodată nimic…ajutor cu copilul stiu ca nu vroia sa imi dea oricum. Am constatat ca nu intelege oricât i-as explica prin ce trec, cat de greu fac fata la noile provocări de mama…si greu m-am mai adaptat… Din cauza stresului, oboselii, frustrării ca nu ii e nimic pe plac, mi-au iesit si iritații pe piele, eram mereu nervoasa si deprimata. Am ajuns sa mâncam separat, sa nu mai mergem împreuna nicăieri. In ultima cearta m-a acuzat ca mint (de fapt el nu își amintea de ceea ce ii spuneam), sa ma si înjure (si din păcate nici eu nu am reacționat bine, am țipat si am repetat aceleași lucruri pe care le-a zis el)…offf… Sunt foarte suparata, pentru ca nu vad care e greșeala mea, in afara de reacția urâta pe care am avut-o la lucrurile rele pe care el le-a spus… voi vedeți de ce e atat de pornit împotriva mea? Inainte de copil era mereu blând si dragut cu mine, acum s-a schimbat la 180 de grade. Imi face foarte rau atmosfera din casa si ne gândeam sa ne mutam in alta casa. Greșesc eu undeva? Ma frământ încontinuuuuu si nu vad soluție in acest conflict. Simt ca nu mai am cu cine sa vorbesc despre asta si sper sa ma puteți ajuta cu un sfat. Va multumesc!

    0

    • Of, Alexandra, ce situatie! Mi se pare ca totul vine fix din ceea ce spui, din gelozie. Si pe mine tata ma critica, sa stii, mai ales ca de ce stau atata la calculator. pana i-am spus o data: Tu crezi ca mie imi e usor sa stau ziua sa alaptez si noaptea sa scriu? In loc sa apreciezi ca fac ceva totusi cu viata mea, ca nu numai stau, in loc sa-mi zici o vorba buna sau macar sa ma lasi in pace, tu gasesti sa ma critici? Ce folos iti aduce asta? Dar mie?
      De atunci, a rarit-o. Dar na, nu se compara totusi situatia.

      Mi se pare ca barbatii oricum sunt mai egoisti. Poate tatal tau e si un perfectionist, genul de om care vrea ca lucrurile sa fie facute in felul lui sau deloc. Aminteste-ti ca miza acum e foarte mare, e vorba si de nepotul lui, se complica treaba. Ai incercat sa vorbesti cu el? Sa ii spui ca il iubesti, dar ca nu iti mai face placere sa stai cu el daca asa va continua? Ca e mai important sa mananci impreuna o coaja de paine decat singur cel mai complex sandwich ?
      Cred ca trebuie sa fii foarte puternica. Sa va mutati e o idee foarte buna, dar sa ramaneti in relatii bune ar fi ideal.

      4+

      • Alexandra

        Da, Miruna, am încercat sa vorbesc cu el, dar nu imi mai raspunde nici la salut. Imi e foarte greu sa ma adun, sa imi gasesc cuvintele ca sa nu iasă iar o cearta… l-ai nimerit cand ai zis ca e omul care vrea ori ca el ori deloc…si tare mi-e frica de “deloc”. Incerc sa nu disper, sa ma concentrez pe ce e de facut, dar adevarul e ca mi s-a rupt sufletul in doua.

        0

        • Cred, mă. Dar să știi că adesea relațiile se repar când iei puțină distanță. Eu cred că e mai sănătos să vă mutați și dacă ați avea o relație grozavă cu el. Fiecare om și familie are nevoie de un spațiu intim. Știi vorba aia ”mai răruț, că-i mai drăguț”? e foarte adevărată.

          1+

    • Ecarulan

      Am auzit ca tata se simte inutil, mai ales cu inaintarea in varsta, pensionarea iminenta .etc Si cand apar provocari noi(nepoti, de exemplu) si lucrurile nu le mai sunt sub control si/sau parerile lor devin optionale, cred ca e nevoie de multa intelepciune ca sa te adaptezi la noua situatie. Plus ca noi, noii parinti, nu le mai ascultam sfaturile ca doar stim mai bine cel e mai bine pentru copiii nostri, si banuiesc ca e greu, daca astepatrile sunt de asa natura sa nu le iesim din cuvant nici la 30 de ani. Si ne si vad intr-o noua postura si suntem suficienti de mari sa ne ‘critice’ la fiecare pas.
      Eu nu cred ca as putea sa mai am o relatie frumoasa cu cineva care m-a injurat. Motivul asta e suficient pentru mine sa ma mut in alta parte si sa limitez relatiile. Nu stiu de ce se poarta asa tatal tau, poate intervine si varsta, care nu e intotdeauna a ‘intelepciunii’, cum se zice. Sper sa gasesti o solutie sa te linistesti, dar ma astept sa vina de la tine, nu ca o sa se schimbe tatal tau.

      5+

    • mihaela

      Draga mea, mamica scumpa si fiinta minunata, eu si sotul meu am fost dati afara de tatal meu si apoi de mama lui. Lui tata nu ii placea de el ca d’omne e mai brunet, mama lui credea ca ii luam niste bani pe care ii mostenise. Cand mama lui ne-a dat afara, aveam rata la casa in constructie si masina, am plecat in chirie, eu urma sa ma internez in spital. Am venit din spital si era rece in camera si nu aveam apa calda. Mama lui ne zicea sa incalzim apa pe aragaz. Acum, ce sa zic? Am impreuna cu sotul meu un ghemotoc care imi ocupa toata ziua si noaptea, dar pe care o iubesc pana la cer. Mama lui a murit singura in apartament si tata il considera ca propriul copil pe sotul meu. Fii fericita! Muta-te. Stai cu sotul. Fiti fericiti, radeti, dansati. Aveti un copil, bucurati-va! Sunteti o familie minunata!

      3+

  14. Nada

    O sa fie bine!
    Si eu sunt printre straini, cu un bagaj medical nu tocmai funny pentru dusul sarcinii si fetita noastra e cea mai minunta! O sa descurcati si o sa fie bine!
    Numai sanatate voua si micutului din burtica!

    0

  15. Alexandra

    Mi-a luat multi ani si 1 an de terapie ca sa realizez ca si ceilalti au defecte, si ceilalti sunt imperfecti, si ceilalti sufera, se bucura, sunt nesiguri. 30 de ani m-am indoit in permanenta de mine, m-am auto-sabotat si subestimat pentru ca in final sa vad ca si ceilalti trec prin asta, oricat de perfecti par de la distanta. Cand te uiti indeaproape nu este nimeni perfect, asa ca nu exista nici mama perfecta. Nici eu nu sunt, chiar daca am avut mult ajutor. A fi om, fiinta vie vine cu erori: de adn, de comportament, de dezvoltare. Este greu sa le acceptam, stiu foarte bine.
    Nu imi este rusine sa spun ca am tipat la copilul meu cand se trezea noaptea, si ca l-am zmucit de cateva ori. Sau ca mi-am pierdut rabdarea cu el, ca i-am pus o bluza murdara cand puteam sa ii pun una curata. Era obosita, da. Mi-am cerut iertare de la el. O sa mai gresesc si pe viitor, dar incerc sa ies pe plus in final si acestea sa fie exceptii. Cred ca este important pentru copil sa isi vada parintii ca pe niste oameni care gresesc, se iarta, se impaca si care au viata lor plina cu activitati, cu hobbiuri si sunt impliniti atat separat, cat si impreuna.
    Copilul meu a venit neplanificat, m-a luat pe nepregatite si in primele 3 luni am plans incontinuu ca nu vroiam sarcina. Dar m-a impresionat cum ii batea inimioara, cum lupta pentru propria viata si vroia sa razbata. Uitandu-ma in urma acum dupa 2 ani si ceva, pot spune ca am fost o fraiera. Copilul m-a schimbat, m-a facut mai putin egoista, eu care tanjeam dupa libertate. M-a facut mai relaxata, eu care sufeream de ocd si vroiam ca totul sa fie aranjat la linie in casa. M-a facut sa ma auto-analizez, si sa ma vindec de lipsa de incredere. Mi-a aratat ce inseamna sa perseverezi pana reusesti ceea ce iti propui, chiar daca o iei de la 0.

    6+

  16. Curioasa

    Miruna, cred ca e prima data cand comentez pe blogul tau. Nu sunt mamica, sper ca voi fi intr-o zi!

    Dar azi am avut o stare de bine, citind acest articol…in sfarsit, un spatiu in care femeile pot sa dea jos mastile de super-mame si sa admita cat e de greu si cu cata frica fac fiecare pas, in fiecare zi!

    Felicitari!
    Si celorlalte mamici, curaj si incredere!

    2+

    • Să știi că multe femei sunt mult, mult mai puternice decât par! Doar după ce ai un copil sau mai mulți îți dai seama de asta. Te mai aștept pe aici.

      0

  17. Puncte de suspensie

    Suntem mai multe, fiecare cu durerile, tristețile, regretele și suferințele ei. Nu știu dacă asta consolează pe cineva.
    Înțeleg cât de infinit mai dureros este să pierzi un copil mai ales când ți-l dorești cu fiecare fibră din ființa ta. Dar în suferință nu există o scală de măsură, în care să ne putem compara.

    Dragă Miruna,

    Iată ce scriam acum vreo 9 luni (când copilul meu avea 8 luni) pe blogul personal (nu dau link pentru că nu mă interesează “reclama”) așa că transcriu textul integral aici și decizi tu dacă are rost să postezi comentariul sau nu (e destul de lung).


    Despre mituri și adevăruri ale femeii-mamă

    Dragă femeie, viitoare mamă,

    Am să las aici, scrise, multe dintre frământările și descoperirile mele de mamă, lucruri despre care nu se vorbește, pe care nu ți le spune nimeni înainte de a aduce pe lume viață nouă. “De ce?!” îmi vine acum să urlu la lumea întreagă… “De ce nu spuneți adevărul?”. S-a creat, pare-mi-se, o imagine idealizată despre “minunea de a fi mamă”. Unde te duci, unde te învârți vezi numai zâmbete serafice, numai copii diafani, care parcă plutesc pe nori, numai mame fericite. Cel puțin asta era percepția mea despre a fi mamă.
    Înainte să rămân însărcinată, orice bebeluș sau copil mic mi se părea adorabil, mă imaginam adesea plimbându-mă și eu de mână cu un pui de om al meu, să alergăm printre frunze toamna, să îi răspund la sutele de întrebări cum m-oi pricepe mai bine, să construim castele de nisip pe plajă și să citim povești ascunși sub plapumă cu câte o cană fierbinte de ceai în mână… Mda, știu, eu visam un copil gata crescut, deja mergător și vorbitor, și mai am cale lungă până acolo, dar nimeni nu zice că imaginile mele idilice nu pot deveni, la un moment dat, realitate. În orice caz, îmi erau și îmi sunt în continuare, foarte dragi copiii și adesea m-am visat cu unul al meu. Deci nu pot spune că a fost un accident nedorit.

    După ce am rămas însărcinată am început să mă documentez despre bebeluși: cărți de psihologie, cursuri de puericultură, grupuri de facebook despre alăptare, cursuri Lamaze că doar deh, eu aveam să nasc natural. Știam tot ce se putea ști și în continuare trăiam cu iluzia că tot ce se spune și se scrie e atât de simplu și natural, încât nu are cum să nu meargă ceva. Aveam scenariul în minte despre cum voi naște, cum voi sta cu bebelușul în brațe zi și noapte, cum vom fi peste măsură de fericite, și eu și ea, când o voi pune la sân.
    Și a venit momentul mult așteptat. Am născut prin cezariană pentru că depășisem termenul estimat cu o săptămână și asta a fost recomandarea medicului. Deci prima poză din filmul care se derula în capul meu s-a voalat. Mi s-a spus mai apoi, de către alte mame mai cu experiență, că trebuia să aștept, că sarcina poate fi dusă până spre săptămâna 43, că trebuia mai întâi să încerce să-mi declanșeze travaliul, că prea m-am grăbit cu decizia de a face cezariană. Nu pot să comentez mai mult despre asta, dacă ar fi să mă întorc la momentul acela, aș hotărî și acum la fel.

    Despre recuperarea după operația de cezariană nu am auzit pe nimeni vorbind. Poate și pentru că scenariul meu era despre nașterea naturală. Totuși, aveam în jur destule mame care născuseră prin cezariană și nu mi-a spus nimeni cât de groaznice sunt zilele de după. Am primit confirmări după ce am trecut eu însămi prin experiența asta. Trebuie să menționez aici că pentru mine a fost prima dată când am suferit o intervenție chirurgicală, deci poate că totul mi s-a părut mai dificil pentru că nu știam la ce să mă aștept. Au fost zile în care am stat cu o sondă și o perfuzie după mine și aveam nevoie de ajutor să mă ridic din pat. Și după ce am ajuns acasă mă mișcam încă destul de greu, nu voiam sub nicio formă să-mi privesc trupul tăiat și cusut. În tot acest timp copilul meu plângea ca din gură de șarpe, aproape neîncetat. Apoi luni de zile am simțit zona în care a fost incizia amorțită, ca pe un corp străin.

    De la poza cu nașterea s-a mai voalat o poză: aceea cu mine stând lipită de copil zi și noapte cât aveam să stăm în spital. Mi-au adus-o după ce am revenit în salon, iar ea plângea atât de mult, ore în șir. Eu abia reușeam să stau în poziție semi-șezândă, nu știam cum să o liniștesc (pusul la sân nu funcționa), iar atunci când a venit asistenta seara și mi-a propus să o ducă să doarmă cu ceilalți bebeluși, am zis “da” cu frică, disperare și o imensă ușurare. M-am simțit vinovată, am plâns până am adormit, mi-am zis că a doua zi va fi mai bine pentru amândouă. Dar s-a repetat scenariul și a doua, și a treia zi. Stăteam de dimineață până seara cu ea în brațe, seara o lăsam să fie dusă în salonul de bebeluși, apoi adormeam plângând de lașitatea și neputința mea. Eu care semnasem înainte hârtii ca să cer să stea copilul cu mine în salon, acum îl abandonam seara într-o cameră străină, plină de alți bebeluși plângători. Încă nu mă pot ierta pentru asta. Aș vrea să pot da timpul înapoi și să nu o mai las din brațe oricât de mult ar plânge și oricât de rău mi-ar fi mie. Încerc acum să compensez timpul acela dormind cu ea, zi și noapte, ca să mă simtă aproape și să nu-i fie frică. Dar tot mă gândesc că sunt o mamă oribilă care și-a traumatizat copilul încă din prima zi.

    Despre alăptat aveam imaginea (după cursuri, filmulețe, broșuri citite) că va merge de la sine. Teoria spune că lactația se instalează încă de prin săptămâna douăzeci de sarcină, așa că în momentul nașterii orice femeie este capabilă să-și hrănească puiul de om imediat. Doar că atunci când naști prin cezariană ai doar câteva secunde în care apuci să-ți vezi copilul (asta dacă ai noroc), după care stai vreo trei ore la terapie intensivă, timp în care copilul trebuie hrănit… cu lapte praf, desigur. Mi-am zis că bine, bine, fie, o masă – două de lapte praf până ajung eu în salon nu o fi moartea, copilul o să mă vadă, o să-l pun la sân, o să simtă mirosul și căldura mea, pe care le cunoaște deja bine, și totul o să meargă strună. Am ajuns în salon, a venit asistenta să-mi aducă puiul de om, l-am pus la sân cu multe emoții și speranțe și a început să țipe. Bine, zici atunci în gând, nu-i nimic, e și copilul speriat, a avut și el o zi grea, data viitoare va fi mai bine. Doar că pentru mine nici data viitoare, nici următoarea, nici a doua zi, nici a treia zi nu a fost mai bine. Copilul sugea câteva secunde-minute, după care începea să plângă și sfârșeam tot cu biberonul pe care ajunsesem să-l urăsc deja. Mă uram pe mine, plângeam ore în șir noaptea până adormeam epuizată, aș fi vrut să mor atunci și acolo pentru că nu eram în stare să-mi hrănesc copilul. De dimineață până seara, în cele trei zile cât am stat în spital, doar la asta mă gândeam, doar asta făceam. Ca să scurtez povestea, alăptatul nu a mers mai bine nici după ce am ajuns acasă, cu toate pompele, cremele, ceaiuirile încercate. M-am chinuit vreo două luni așa cum am putut eu, după care am renunțat. Nu am trecut nici acum peste acest eșec, încă mă simt o mamă rea din cauza asta. Într-una din zilele trecute am văzut o femeie de etnie romă cum își alăpta copilul într-o mașină jegoasă și am început să plâng. Nu știu dacă o să-mi treacă vreodată, dacă o să reușesc să mă iert, dacă o să îmi fie mai bine vorbind despre asta. De pe grupul de sprijin pentru alăptare de pe facebook, pe care îl urmăream, și din discuțiile cu prietene de ale mele care au alăptat și încă mai alăptează, mi-am format ideea că nu am încercat destul, că nu am făcut destul, că am renunțat prea ușor. Citeam cum copiii alăptați au IQ-ul mai mare și plângeam că copilul meu va fi mai prost decât alții doar din cauza mea. O mie de sfaturi și recomandări am primit, dar niciun ajutor concret. Acum nici nu știu ce ar fi însemnat un ajutor concret, că până la urmă nimeni nu putea să pună copilul la sân cu forța sau să facă vreo magie ca din sânii mei să curgă lapte ca la robinet. Ideea este că îmi creasem, pe de o parte, iluzia că alăptatul e un proces cât se poate de firesc, iar pe de altă parte, tot ceea ce citeam blama mamele care nu alăptează. Așa am ajuns să trăiesc cu această vină apăsătoare și cu acest sentiment de eșec pe care le port și acum cu mine. Acum nu mă mai gândesc în fiecare zi și noapte la asta, dar multe luni la rând mă trezeam și adormeam încercând să reiau mental toți pașii pe care i-am făcut, ce am gresit, ce trebuia să mai fac.

    Despre atașamentul copilului față de mamă și invers citisem că se formează încă din viața intrauterină și e tot un proces natural. Am fost emoționată, mirată, bucuroasă când mi-am ținut prima dată puiul în brațe, când i-am văzut ochii, gura, nasul pe care le văzusem până atunci doar în imaginile de la ecograf. Cu toate astea, eu cred că atașamentul s-a creat după aceea, treptat, de la o zi la alta, de la o lună la alta. În primele luni copila mea plângea mult și se liniștea adesea când o lua altcineva în brațe în afară de mine. Ce simțeam eu atunci? Iarăși îmi spuneam că sunt o mamă rea, că uite, copilul meu nu mă vrea, nu mă suportă și mai bine aș dispărea de pe fața pământului. Aceleași gânduri, zi de zi, luni la rând. Ei bine, lucrurile au devenit mai bune cu timpul, cu primul zâmbet pe care mi l-a acordat mie, cu prima dată când și-a lăsat capul greu de oboseală pe pieptul meu, cu primele nopți când am dormit tâmplă lângă tâmplă, cu prima dată când a lăsat jucăriile de pe covor și a venit să se cuibărească un pic în brațele mele. Dar nu, atașamentul nu a fost acolo dintru început. Nici al meu, nici al ei.

    Un alt lucru despre care nu se vorbește este felul în care se modifică viața femeii după naștere. Miturile pe care le auzisem eu sunau cam așa: “Maternitatea te împlinește.”, “A fi mamă este cel mai minunat dar pe care îl poți primi”, “Un copil rezolvă orice probleme de identitate, de cuplu sau de orice fel pe care le ai.”. Adevărul este că nu, nu și iar nu. Nu mă simt mai împlinită, nu simt că viața mea este perfectă acum, sau că nu îmi mai doresc nimic. Ba mai mult, mă simt singură de multe ori, izolată de oameni, mă plictisesc și mă simt obosită în același timp.
    Ce se schimbă când apare copilul? Prietenii fără copii nu te mai sună, te evită, își fac planuri fără tine. Nici tu nu mai ai timp să-i ții aproape. Relația de cuplu, dacă există, are și ea de suferit. Timpul personal dispare tot deodată. Statul acasă cu un bebeluș nu presupune cine știe ce distracție: vorbești de una singură (cu copilul desigur), fără să primești vreun răspuns, ai grijă să nu se rănească în timp ce explorează mediul înconjurător, îl schimbi, îi dai de mâncare, îl adormi și apoi o iei de la capăt. Nu pare mare lucru de făcut, dar în realitate nu e ușor și totuși devine plictisitor. În plus, lucrurile care par firești când nu ai copil devin un lux după: ca să faci un duș trebuie să găsești pe altcineva care să stea cu copilul 10-30 de minute (nu știu cum se descurcă mamele singure); spălatul pe dinți de două ori pe zi e un vis; mâncatul la ore fixe, trei mese pe zi, alt vis. Majoritatea hainelor pot fi puse în saci și donate, în multe zile la rând nu prea o să ieși din pijamale. Concediile și călătoriile sunt amintiri dintr-o viață anterioară. Cam asta ar trebui să se spună. Aș fi preferat să aud mai des așa ceva, chiar dacă poate nu aș fi crezut.

    Ca să mai las totuși o brumă de speranță peste aceste gânduri, am să spun și ce m-a ajutat să nu-mi pierd mințile până acum: muzica – am ascultat muzica mea preferată, nu Mozart, nu sunete din natură, nu cântecele pentru copii (acum nu știu dacă am stricat copilul pentru că i-am pus să asculte melodiile despre amante ale Alinei Manole, sau muzica lui Leonard Cohen, ori operă, rămâne de văzut); cititul – cât mai apuc, când mai apuc; scrisul – cât mai apuc, când mai apuc; seriale, facebook și alte modalități de a pierde vremea lângă copilul care doarme (cu timpul astea devin din ce în ce mai rare, pentru că copilul doarme mai puțin, iar când e treaz e tot mai activ și atent la tot ce mișcă); plimbările lungi cât a fost vremea frumoasă (și astea se răresc sau se scurtează când vine frigul sau începe diversificarea alimentației); stabilirea de obiective pe termen foarte scurt și scurt (“să rezistăm câteva ore, până ajunge tata acasă”, “mâine poate reușesc să fac un duș, dar nu-i grav dacă nu se întâmplă, încă nu miros insuportabil”), renunțarea la așteptări de la copil (preferabil și de la oamenii din jur, dar încă nu mi-a reușit asta), câte o evadare de două-trei ore, din când în când, la un film cu o prietenă.

    Am prezentat experiența maternității cu tot ce e mai urât și mai covârșitor în ea. Și totuși, sunt recunoscătoare pentru puiul de om ce mi-a fost dat. Și nu pot să nu mă gândesc că, oricât de greu mi s-ar părea mie să fii mamă, e infinit mai greu, insuportabil poate, să pierzi o sarcină, un copil sau să îți dorești foarte mult un copil și să nu-l poți avea… Aceea e adevărata povară.

    În încheiere aș vrea să strig lumii: Nu faceți copii pentru a vă împlini sau completa viața, nu faceți copii pentru a vă salva mariajul, nu faceți copii pentru a avea cine să vă aducă o cană de apă la bătrânețe, nu faceți copii pentru a vă lua concediu de doi ani de la un serviciu pe care îl urâți, nu faceți copii dacă prețuiți mai mult cariera decât viața personală, nu faceți copii dacă nu sunteți în stare să renunțați la propria persoană, la tot ce vă pasionează și vă definește, la toate tabieturile, de dragul și pentru binele altcuiva. Faceți copii dacă vă doriți să fiți părtași la spectacolul devenirii unui alt om. Și atât. “E o întâmplare a ființei mele…”.

    Cu drag,

    12+

    • Dar eu cred că și cele care ne plângem în anumite momente tot suntem sub umbrela lui ”e o minune să fii mamă”. Adică, eu mai mult simt că e o minune decât că mi-e greu. Dar am zile și zile. Acum sunt într-o perioadă de oboseală foarte mare, mercur retrograd. Aștept zile mai bune.

      A, și poți pune link către blogul tău în câmpul special făcut pentru asta. Nu e reclamă, ăsta e rolul lui. Să te găsească cine dorește. Acolo poți pune orice link. E mai bine decât să dai copy/paste, google ne penalizează pe amândouă pentru conținut duplicat. Nu sunt sigură dacă și în comentarii, dar e bine de știut.

      0

    • Diana

      Mai, fix adineauri imi povestea o cunostinta, care a nascut al treilea copil acum o luna, ca pe primii doi i-a alaptat ca-n povesti si asta nu vrea san, sub nici o forma. L-a trecut pe lapte praf. Dar ea e olandeza si e relaxata. Desigur, daca ar fi fost la primul si ar fi intrat in grupuri romanesti de alaptare si ar fi citit bloguri romanesti de suport, acum ar fi fost intr-o mare depresie 😊

      3+

    • Cricket

      Mi a mers la inima comentariul tau. Nici la mine n a mers alaptarea, dar avand ajutor am tras de mine 6 luni. Degeaba…nu ai facut nimic gresit, asta vine din tot ce ai citit pe fb si vb cu alte mame. La fel am crezut si eu. A trecut aproape 1 an si am acceptat si chiar nu mai am nici un regret. Azi simt ca o sa fie bine…

      0

  18. Cricket

    Esti draguta ca iti pasa. E greu sa i spui cuiva ceva in orice situatie pt ca realitatea fiecaruia e diferita. E vb de perceptia fiecaruia asupra aceluiasi lucru. Ce mie mi se pare greu altuia nu si invers. Mintea e un “lucru” care ne poate fi aliat sau dusman. E greu sa fii mama, doar ca unele femei se impaca mai bine cu asta, chiar isi doresc sa faca doar asta. Ce solutie sa existe sa nu mai gandesti asa cum gandesti? De asta spun ca nu prea vad cum poti fi ajutat de catre cineva pt ca niciodata nu poate simti ca tine, poate doar empatiza.

    3+

    • Alexandra

      Nu mi se pare nimic in neregula sa nu iti doresti sa faci asta 24/7 daca nu e vorba de un copil nou nascut care chiar are nevoie de mama incontinuu. De ce nu ar fi ok sa iti aloci timp si tie? Pe de alta parte si copilul e o responsabilitate asumata, nu poti sa zici “Stop, plec 3 luni si pa”. Poti face si asta, desigur, dar relatia cu copilul va avea de suferit in mod cert. Mie personal mi se pare foarte dificil sa gasesc acest echilibru, intre timp de calitate cu copilul pe de o parte si timp pentru mine: job, sport, somn, hobbyuri.
      Mentionez ca in primul an am pus stop dorintelor mele 95%, si am alocat timp si energie copilului cam tot timpul, pentru ca am considerat ca are multa nevoie de mine. Dar am stiut ca este ceva temporar, si ca treptat voi ajunge sa am si timpul meu, chiar daca nu va fi ce a fost in trecut. Dupa 1 an am inceput sa lipsesc de 1-2 ori pe saptamana, iar la 2 ani deja am inceput serviciul. Pentru noi a functionat f bine si a fost un proces natural, pentru altii poate varia.

      1+

      • Cricket, înțeleg ce zici. Dar, uneori, ceva ce îți zice un străin la un moment dat face un click în capul tău, deși ți-a mai zis-o prietena ta sau soțul de n ori înainte. You never know.
        Mie mi-a zis tata odată că extracțiile se fac cu răbdare și că niciodată să nu îți îndoi încheitura mâinii. De atunci, nu mi s-a mai rupt nici un dinte în clește! Atunci a făcut click în mintea mea, s-a lipit informația, deși precis mi-au mai spus mulți oameni de multe ori treaba asta. Chiar el mi-o mai fi spus.

        0

  19. Diana

    Eu cred ca multe femei se casatoresc si fac copii din motive gresite. Ca sa bifeze asta pe scara ‘succesului’ in viata. Ca vrea partenerul. Ca nu se cunosc destul pe sine ca sa stie ce vor, cand vor. Ca trebuie. Etc
    Si oricum copilul vine la pachet cu o viata diferita, schimbari hormonale, daca ai si lecturi gresite si anturaj nepotrivit, pff. Deci depinde. Daca sunt pe aceeasi lungime de unda, da, daca nu, mai bine un specialist
    Uite, eu m-am intors la munca la 4 luni, n-am alaptat, l-am vaccinat, nu l-am lasat niciodata sa planga sau neglijat, dar n-am umblat nespalata, am iesit cu prietenele, ies si singura, am hobby-uri, si NU m-am simtit niciodata o mama rea. Pt ca nu sunt. Il iubesc ca pe ochii din cap, dar asta nu ma anihileaza pe mine ca femeie. Ok, nu pot sa ma duc in cluburi, plus o gramada de alte chestii nu pot, dar sunt si o gramada de alte chestii pe care le pot acum, pur si simplu nu ma frustrez. Nu pot in club, dar pot la un concert. Nu pot la restaurant elegant, dar pot la child friendly decente. Mi-am asumat schimbarile astea (scuze, am scris un roman deoarece sunt blocata intr-o conferinta f plictisitoare si n-am ocupatie :)))

    8+

  20. Diana

    A, eu am eliminat din viata mea persoanele toxice si am limitat f mult pe cele pe care nu le pot elimina (pt ca rude) . Nu cred ca e treaba mea sa repar oameni daca ei nu vor, asa ca imi vad linistita de viata mea frumoasa (si plictisitoare in acest moment 😁) la o vreme dupa ce am taiat toxicii parca am dat refresh persoanelor pe care le atrageam, mi-am facut noi prieteni si cunostinte cu care am lucruri bune in comun, empatizam. Am ajuns la concluzia ca inainte imi petreceam asa de mult timp si consumam energie in relatii defecte sau cu persoane defecte incat nu-mi mai ramanea destula pt oamenii buni. Gata, tac 😁

    4+

    • Cricket

      Imi poti spune cu cine ai lasat copilul? Bunici sau bona? Si daca bona cum ai gasit pe cineva de incredere?

      0

      • Diana

        Cresa privata. Nu am avut bona si nici ajutor de la bunici deloc, am fost mereu noi 3 peste tot. Cresa privata, camere de supraveghere, totul a fost f ok.

        1+

  21. Liliana

    Și dacă nici prietene nu ai? Eu am doi copii și nu am avut niciodată prietene, dar, înainte de copii ieșeam cu colegii de muncă. Acum nu mă mai bagă nimeni în seamă, dar nici eu nu pot veni cu inițiativa, că unde las doi mititei, dintre care unul alăptat exclusiv, iar celălalt – gelos că a mai apărut cineva intre mine și el care solicita atenție?

    1+

  22. Hey, Miruna, ești minunată! Ca și restul mamelor imperfecte de aici și de oriunde.
    Deși comentez rar, te citesc mereu pentru că blogul tău îmi face bine, așa cum îmi face scrisul.
    Și eu am îndoieli dacă voi fi o mamă bună, dacă nu voi regreta vacanțele în doi, când nu aveam decât grija noastră, dacă nu sunt prea egoistă când spun că abia aștept să nasc ca să nu mai fiu atât de obsedată de ce mănânc și ce beau, ca să pot bea un pahar de vin ori ciocolată două zile la rând…
    Apoi regret imediat gândul, și-mi amintesc că în mine crește minunea vieții mele, că sarcina, cu toate frustrările și fricile pe care mi le aduce, este cea mai intensă și emoționantă perioadă pe care am trăit-o până acum.
    Vreau să cred că noi suntem mamele cele mai bune pentru copiii noștri, chiar dacă ne vedem pline de imperfecțiuni și mai defecte decât restul mamelor din jurul nostru.

    0

    • Așa și suntem! Am în minte un articol cu toate motivele pentru care sunt o mamă grozavă! Că despre defecte și oboseli atâta ne tot plângem. Și știi ce, încă nu sunt pregătită să îl scriu. Deși, de fiecare dată când îmi aduc aminte, când îmi e teribil de greu și mă gândesc, cât de idioată ești, cum de ai intrat și în beleaua asta, și când reușesc să-mi răstorn gândurile spre ”cât de grozavă ești, cum ai reușit să ieși și din situația asta, un bărbat precis nu s-ar fi descurcat”, îmi vine să râd 🙂

      0

  23. OanaBI

    Pai fara rusine recunosc ca si eu tare greu m-am adaptat fetelor.mamicenia a venit cu dureri, frustrari, vinovatii, neputinte, nepriceperi si mai ales senzatia ca o sa-mi iau cheile si o sa ma duc tot inainte nu conteaza unde :). Si am fost multi ani in terapie..si am inteles de ce ma simt asa doar ca…am continuat sa ma simt tot asa.ce vreau eu sa va spun chiar daca suna a lectie invatata este ca : sunteti niste mame numai bune pentru copiii vostri, ca faceti tot ce puteti voi in conditiile date chiar daca vi se pare insuficient sau mai stiu eu cum… si o sa va mai spun ce functioneaza la mine chiar daca poate e doar cazul meu (ma indoiesc insa sa fie asa): cand simt ca-s la limita limitei ma uit cu mare atentie la fata copilului meu..la fiecare trasatura a lui si apoi il iau in brate si-l adulmec, si mai iau o pauza.. si iar de la capat. In timp sper sa invatam toate sa ne iertam ca nu suntem perfecte si ca ne e mai greu decat (aparent) altora.

    2+

  24. mihaela

    Nici eu nu pot sa spun deschis asa ceva, ca ma trec ceilalti in postura de mama denaturata, dar parca uneori (mereu) incetezi sa existi. Esti anulat ca persoana. Nu mai ai timp sa mergi la baie. Esti doar cea care schimba, plimba, alapteaza, canta. Si este o situatie fara iesire. Nu poti reveni la viata de dinainte. Dar merita. Strange din dinti, baga o ciocolata, un burger. Merita, fiecare zi e reusita. Si uneori va fi mai usor. Uneori vei innebuni, dar apoi iar mai usor. Solutii: la noi a functionat calatoriile. Si blogul acesta, aici te asteapta oameni calzi. Te imbratisez strans.

    1+

    • băăăăăi, Mihaelo, cum ai dat-o pe asta. Sub centură. Tocmai ne-am rezervat bilete pentru vacanța de vară. Nu mai rezistăm. Plecâm în octombrie.

      3+

  25. 883

    Și uite așa, în loc să dorm la ora asta (5:39) stau să citesc practic viețile voastre, după o zi plină de eșecuri (cel puțin întâmplări obișnuite considerate astfel) cu o minune de fetiță de 3 luni care doarme pe mine după ce a mâncat…..și citind îmi curg lacrimile….am trecut și eu prin multe și tot timpul mi s-a părut că sunt atât de singură….
    Mulțumesc că răpiți un pic de timp atât de prețios să mai împărtășiți și voi “imperfecțiunile”! E de mare ajutor, să știți! Sunteți minunate!

    4+

  26. CristinaM

    Cand am vazut ca ai scris un articol plecand de la un comentariu scris de mine, comentariu la care o mamica isi arata intelegerea si expunea propriile sentimente, am crezut ca o sa fiu “linsata”

    Sincer nu ma asteptam sa fie atat de multe femei care sa recunoasca ca si lor le-a fost, si unora inca le este, greu…

    Multumesc frumos! Sper ca, in ciuda greutatilor, sunteti toate fericite!

    2+

    • Linșată?! Unde te crezi? A ieșit unul dintre cele mai de suflet locuri de întâlnire de pe acest blog din ultima vreme.

      3+

      • CristinaM

        Pur si simplu nu ma asteptam la asa ceva… poate sa mai recunoasca una, doua persoane ca nici lor nu le este usor… dar nu atatea mamici si nu la o sinceritate atat de debordanta… atatea sentimente expuse …

        Te unge la suflet atata sustinere…

        0

  27. cristina

    Sa ajunga acest articol la 100 de comentarii???

    0

  28. Mary

    Wooow!Ce mămici frumoase!Să ne dea Domnul răbdare şi sănătate…de restul ne ocupăm noi ;)!
    Ce problemã am eu?Nu pot să ințeleg de ce soțul meu are impresia că a fi mamă e floare la ureche….cã doar ce fac toată ziua acasă 😕?…Apoi imi spune: “nu stiu cum rezişti”…😂 şi tot aşa..
    Imbrățişări tuturor!
    Miruna, Miruna
    te citesc intr-una!!!!🌹

    1+

    • Mary, e bine, dragă, măcar îl mai lovește aprecierea cu ”nu știu cum mai reziști ăla” din când în când. Deloc e bun? :))
      Îți zic eu ce îțitrebuie ție. Mai bine zic lui: mai mult timp de teambuilding cu copilul. În timp ce mama iese la cafea. În ce oraș ziceai că stai? 😛

      0

  29. Mariamirabela

    Pe mine ma roade ca altadata parintii nostri aveau si cate 3 sau 4 copii si eu abia ma descurc…
    O, daaa, pipi, spalat pe dinti… Si cand ma duc la stomatolog sa imi spuna: vaaaai, nu ai folosit ata dentara!! Iote, ce de tartru am de inlaturat! 😁😁

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 492 queries in 1.061 s