E bine să ne dorim un copil cu IQ mare?

În facultate am nimerit la cămin în cameră cu o colegă care intrase fără examen, fiind admisă automat pentru că era olimpică națională la biologie. Nu mai era în an nimeni ca ea. O tipă cu ochelari și păr scurt, dintr-un oraș mic din Ardeal. Părinții au dat-o să locuiască în cămin tocmai ca să își facă prieteni. Să învețe și alte lucruri decât manuale întregi. Într-un weekend, nu au putut părinții să mai vină cu mașina după ea și a trebuit să ia trenul. Doar că ne-au rugat pe noi, pe celelalte colege de cameră, să mergem cu ea să îi cumpărăm bilet și s-o urcăm în vagonul care trebuie, fiindcă ea singură nu s-ar descurca. Avea 19 ani.

Sambata am participat la conferinta Laura Markham si am venit cu multa inspiratie, care trebuie sa fie impartasita cumva.

Laura ne-a întrebat: de ce vă doriți un copil deștept, cu IQ mare?

Răspunsurile din sală au venit imediat: un om mai inteligent are șanse mai mari să reușească în viață, să se descurce, să aibă un job bun, să fie fericit.

Oare?

Se pare că studiile arată că un IQ mare te ajută să obții un job bun, dar EQ-ul este cel care te ajută să îl păstrezi. Studiile arată că cel mai des oamenii sunt concediați deoarece:

  • Nu colaborează și nu se joacă frumos cu ceilalți.
  • Nu își pot controla anxietatea și tergiversează.
  • Nu percep indiciile sociale și ajung să îi jignească pe ceilalți.

Inteligența emoțională anticipează calitatea relațiilor cu ceilalți

E clar și că persoanele care se pot calma și reconecta au și căsnicii mai reușite.

Și, deși unele soacre m-ar contrazice, eu cred că toți ar trebui să ne dorim căsnicii reușite și de cât mai lungă durată. Iată un studiu foarte interesant în acest sens.

Laura a povestit despre John Gottman, care a adus niște cupluri într-o cameră anume pregătită pentru a-i monitoriza pe cei doi. Și i-a rugat să se certe pe o anumită temă. De exemplu, bani. Timp în care erau filmați, înregistrați, măsurat pulsul, tot ce trebuie. Se ceartă ei de zor, iar, la un moment dat, cineva dintre organizatori îi întrerupe. Le spune că s-a defectat ceva la echipamentul lor tehnic și sunt nevoiți să ia o pauză. De fapt, voiau doar să îi urmărească pe cei doi soți să vadă cum reacționează. Dacă se calmează și iau pauza cu adevărat sau dacă își continuă cearta. După o altă vreme, li se spune că gata, defecțiunea e remediată, acum să vorbească despre ceva frumos, să își amintească o întâmplare plăcută, poate romantică, de reconectare, un concediu etc.

Apoi, în timp, ține legătura cu aceste cupluri, le urmărește evoluția. Nu surprinzător, cei care reușiseră să se calmeze în așa-zisa pauză, să nu ducă mai departe cearta erau cei care încă erau căsătoriți. Ceilalți, care s-au certat în continuare, într-o majoritate covârșitoare divorțaseră la un moment dat.

Și că au fost evaluați și copiii acestora, iar studiul a concluzionat că acele cupluri care au rămas căsătorite aveau copii mai calmi, cu o inteligență emoțională mai mare decât a celorlalți copii.

Cum stimulăm inteligența emoțională?

 

Prin:

  1. Atașament securizant
  2. Calmare
  3. Acceptarea emoțiilor chiar și atunci când impunem limite
  4. Emoții văzute, auzite și apreciate
  5. Empatie -ajutând copiii să-și dezvolte empatia

Despre atașament și creierii mei țăndări

Laura a zis frumos că atașamentul sănătos nu e despre alăptare, purtat bebeluș sau cosleeping. E despre ”your child feeling your response to them”. Practic, despre felul în care simte copilul că îi răspunzi nevoilor sale. (Atenție, nu despre cum ți se pare ție că faci asta, cât ți se pare că îl iubești, că toți părinții își iubesc copiii. Bine, toți părinții normali la cap. Dar ce este cu adevărat important e cât de iubit se simte copilul.)

Și a povestit ea că testul pentru a se stabili tipul de atașament se face cu un toddler de aproximativ 15 luni, că până acum se credea că e ok dacă pruncul nu plânge atunci când mama pleacă de acasă, dar că, mai nou, studiile arată fix opusul. Și anume, că de fapt, și copilul care nu plânge suferă, că îi crește pulsul și tensiunea și stresul în vene, dar el nu plânge fiindcă știe că părintele oricum nu ar răspunde la reacția lui.

Io-nnebunesc, mi-a zis tipa care stătea lângă mine. A fost ca o gură de aer curat ce mi-ai șoptit atunci, Corina! Că mie-mi venea să-mi dau palme, să urlu ori să sparg măcar un set de pahare.

Fiindcă eu mă mândream cu faptul că băiatul meu nu plânge când – în rarele momente- eu plec de acasă. Îmi face tai-tai cu mâna, râde și eu plec liniștită. Se bucură apoi când mă întorc și aia e. Credeam, o dovadă a parenting-ului meu reușit măcar la partea asta. A, și aia cu spălat pe dinți. Că, în rest, îmi cam prind urechile în chestia asta cu mămiceala. Nu cred că sunt una dintre acele mame înnăscute, oricât aș fi crezut altfel înainte să nasc.

Iar doamna asta, Laura Markham, vine și îmi dă totul peste cap!!!

După ce prima parte a conferinței mi s-a părut foarte inspirațională și empowering, de abia așteptam să ajung acasă ca să încep să fiu o mamă mai bună, acum…mă simțeam ca cea mai oribilă de pe pământ. Și nu numai eu, că am mai prins câteva oftaturi prin sală.

(La pauză, m-a luat Gabriela într-o miniședință de reanimare a moralului nenorocit, mulțumesc, rămân veșnic recunoscătoare!)

Ceva tot nu îmi dădea pace, așa că, la final, am întrebat-o pe doamna Markham la microfon ce a vrut dânsa să zică atunci despre atașament:

Sunt o mamă rea?

Și mi-a explicat femeia. Că se exprimase înjumătățit, că testul se face atunci când mama pleacă, iar copilul rămâne cu un necunoscut, într-un mediu străin. M-a întrebat, tu cu cine ai lăsat copilul? Păi, cu tatăl și bunica lui. A, deci cu persoane de încredere. Da, nu sunt genul care experimentează cu necunoscuți 😛

Deci, suntem niște mame bune și astea care avem copii care nu urlă ca din gură de șarpe atunci când mai vrem și noi să părăsim spațiul de siguranță.

Lăsați copiii să plângă!

Crying îs always a good thing, se pare că plângem atunci când ne simțim în siguranță. Cunoașteți. Precis ați spus cuiva măcar o dată în viață: nu mă lua în brațe că izbucnesc și mai tare în plâns! Sau, precis vi s-a întâmplat să fiți trist/ă și să vă ia cineva în brațe si sa va apuce atunci un plans dezlantuit. Se pare ca oamenii rar plang singuri si mai usor plang in bratele cuiva, fiindca acolo se simt in siguranta.
Plânsul elibereaza si se poate programa: condiția pentru plâns e siguranță, creează siguranță și orice îi va determină plânsul. Și după, copilul va fi mult mai cooperant.

A povestit de o familie cu un băiețel, pe care l-au adus la ea fiindcă plângea toată ziua. Nu mai știau ce să facă cu el. Iar ea a întrebat părinții, cum plânge toată ziua? Iar ei i-au explicat că mereu plânge, iar ei încearcă să îi arate una-alta, să îi distragă atenția. Atunci ea și-a dat seama că acel copil avea, de fapt, nevoie să plângă. Lăsați-l să plângă, le-a zis! După care, asta se și întâmpla. Venea acasă și plângea câte jumătate de oră, după care era cel mai vesel băiețel. A durat o vreme, după care s-a liniștit.

Un alt studiu cu familii care așteptau al doilea copil: a fost împărțite în două, unele în care frații mai mari au fost învățați să se întrebe oare la ce se gândește bebelușul din burtă, apoi bebele născut? Mereu să își imagineze ce o fi în mintea celui mic. Iar altele, care nu au făcut acest exercițiu. Cei care au fost antrenați să se întrebe oare la ce se gândesc frații mai mici au fost mai cooperanți și mai afectuoși cu aceștia.

E bine să facem totul pentru copiii noștri?

Atunci când noi le oferim totul pe tavă sau ne străduim să nu le lipsească nimic, să ducă o viață perfectă, atunci când facem totul pentru ei, ca să le fie cât mai ușor, practic îi învățăm că nu e voie să eșuăm și nu îi pregătim pentru viață. Atunci când își vor da seama cum e cu adevărat lumea, le va fi mult mai greu.

Când îi lăsăm să greșească mereu, vor crede că ei sunt niște looseri, niște ratați.

Fact: Copiii americani au fost întrebați într-un studiu care era partea lor preferata și cea neplăcută dintr-un meci de fotbal de la școală.

Cea mai neplăcută? Nu era când pierdeau sau câștigau, ci drumul înapoi în mașină spre casă cu părinții. Care mereu îi băteau la cap cu câte o idee despre cum putea face copilul mai bine.
Sugestie: Facem doar comentarii despre fapte. Exemplu: Mi-a plăcut cum ai sărit după minge atunci, ce faaaaază! Arată atenția la detalii și că ești acolo. Nu contează că a luat gol.

Ideea e să le arătăm că orice ar fi, noi suntem acolo alături de ei și le apreciem efortul. E cea mai importantă lecție pe care noi îi putem învăța.

Între timp, colega despre care vă povesteam a nimerit în vagonul care trebuia atunci demult, cu ajutorul nostru și a învățat ceva din asta. Tocmai fiindcă era o tipă foarte deșteaptă își dădea seama că are multe de învățat din ce nu scrie în cărți. Țin minte prima ieșire în club, primul machiaj, prima fustă mai scurtă ori bluză mai decoltată. Între timp, are părul lung și am văzut că s-a și măritat cu un fotograf. A îmbrățișat latura artistică a vieții, i-o fi ajuns și ei atâta știință pe pâine. Dar, gândindu-mă înapoi, cred că ei i-a fost cel mai greu în facultate, deși n-a avut nici o restanță la nimic.

foto via Shutterstock, copii

Articolul anterior

Nu pot să public acest text

Articolul următor

Revenirea mamei în câmpul muncii, această înțărcare bruscă de copilul ei

17 Comentarii

  1. Gabriela F

    Ioi pai eu îmi prind urechile. Sunt mai pe stilul 1+1=2 și m.am apucat eu frumos de citit bowlby și braconnier și stiluri de atașament…și sincer mi se pare că oricum as face ceva tot da cu virgula…oricum sunt într.un moment cu moralul la pământ….sper să îmi iasă desi azi nu cred dar o să fac tot ce pot. M.am supărat pe mine când la 3 luni face prima rinofaringita și am nevoie de ajutorul colegilor sa o tratez….că mi.e teamă…wtf …zici că am picat in cap!!!

    0

    • Dar ce voiai, sa te pricepi la tot?! Sa ma fi vazut pe mine, aia care ziceam, ce, draga, nu ai mai vazut om racit in viata ta? Si copilul e om! 🙄

      0

      • Gabriela F

        Așa ziceam :-))) că eu știu să mă ocup de copilul bolnav…da vezi să nu…că nu știu eu să mă ocup de cel sănătos….apoi lasă că nici cu cel bolnav n. am știut foarte bine…ioi…eu îmi dau toata silința …sper sa ne iasă un om frumos…că asta îmi doresc să facem…un om frumos la suflet și la gand…și bun la suflet și la gand…

        0

  2. Da, e cam evident că e mai greu să te adaptezi dacă ești foarte, foarte inteligent. E greu să faci compromisuri, să îți găsești parteneri de conversație și de viață. Când eram mică, mamaie îmi spunea: “Să nu îți dorești să fii cea mai deșteaptă!”, asta pentru că eram competitivă, voiam să fiu prima pe școală, iar vorba ei mă enerva groaznic. Nu înțelegeam de ce nu aș fi vrut așa ceva! Am înțeles mai tărziu. Oricum, nu eram în niciun pericol, nici în primii 10 nu eram, departe de “blestemul” de a fi genială! :)))))

    2+

  3. ECARULAN

    Ce-mi ‘place’ de doamna asta! Ce rost are sa stresezi mamele cu lucruri spuse pe jumatate? Eu nu o inteleg … de ce sa chinui mamele care nu au cum/nu stiu sa puna intrebari suplimentare? 🙁

    0

    • cred că a zis lucrurile astea de atâtea ori, încât … na, se mai întâmplă. Plus, dacă ai citit cartea ei, se pare că acolo e descris în amănunt experimentul, multă lume știa asta, eu nu citisem cartea înainte.

      0

      • ECARULAN

        Inteleg ce vrei sa spui – totusi pentru mine e ceva important cand vorbesti (daca jobul tau e de ‘expert’ in parenting)cu mame/parinti ca felul in care iti transmiti mesajul sa fie clar ca sa nu risti suferinte.
        Nu prea imi place sa citesc carti de parenting, doar caut sfaturi si pareri pe probleme punctuale pentru ca am un obicei prost de a ma enerva usor din cauza ‘formularilor'(chiar daca sunt de acord principial cu mesajul transmis) – ca si in cazul de fata, oarecum 🙂

        0

        • nici eu nu am reușit să citesc vreuna cap-coadă și așa cred că și sunt făcute, să le parcurgi ca pe dicționar. Pe sărite.
          Dar să știi că doamna asta zice niște chestii de mega bun simț, dacă toți părinții le-ar aplica în majoritatea timpului, am trăi într-o lume mai bună.

          1+

  4. florin

    Sunt de parere ca trebuie sa existe un echilibru, intre ceea ce-i oferi si ceea ce realizeaza singur, intre bagajul de cunostiinte din carti si cele din viata de zi cu zi.
    Am o fetita de doar un an, deja ma gandesc la ce o sa faca cand va fi mare, ce sa-i ofer “pe tava” sa nu se chinuie ca mine, etc.
    Dar si chinuiala asta, are rolul ei as putea spune, dupa o gandire mai aprofundata, mi-am dat seama ca este bine uneori sa iei un sut in fund, fiindca faci un pas inainte.
    Fetita fiind foarte mica, nu prea are ce si cum sa invete, insa lucrul care l-a invatat pana acum este ca atunci cand cade, trebuie sa se ridice singura, si chiar asa face, se ridica singura, fara sa planga de fiecare data cand cade.
    Ce s-ar fi intamplat daca eu as fi sarit repede sa o iau in brate? Ar fi plans, nu ar mai fi avut incredere ca poate merge/alerga singura,, etc.

    2+

  5. Ce m-a uns articolul!
    De unde sa oferim echilibru cand noi mamele suntem dezechilibrate? De unde incredere cand noi suntem impartite in 3 si presiunea mediatica si din jur nu ajuta?

    0

  6. florin

    Aveti perfecta dreptate, insa trebuie sa ne gandim ce conteaza cu adevarat? Care sunt prioritatile si atunci putem pune lucrurile in ordine. Cunosc caz cand ambii parinti alergau dupa bani, cate 2 joburi ( neavand obligatii financiare de genul ratelor la banci ) si cand a au realizat ca pruncul lor s-a facut mare, ei nu au fost lanca el sa-l educe si sa se bucure de momentele frumoase…

    In timpul unei vacante, cand sunteti deconectati cu agitatia de acasa/serviciu, faceti o analiza si veti gasi echilibrul in tot

    0

  7. Laura

    Ce clar ai sintetizat!
    Mulțumim!

    0

  8. pana am intrat la facultate nu am auzit decat: tu trebuie sa inveti si atat. nu ai nevoie de altele. decci nu tu filme nu tu prieteni nu tu plimbari nu tu spalat o cana sau o haina. a fost un șoc cand am ajuns singura la camin. m am adaptat din mers, dar acum am jurat ca ai mei copii vor sti sa se descurce in primul rand si apoi cate planete sunt pe cer si cate elemente chimice in tabel :))). pana in prezent cu cel mare se pare ca mi iese :D.

    0

    • buuun, un insight de la un pățit. Să știi că nici pe mine nu m-au pus să fac nimic acasă, pe principiul mamei ”lasă că o să faci destule când ajungi la casa ta”. Și acum îmi e teribil de greu să fac unele lucruri, mai ales să gătesc.

      0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 216 queries in 0.499 s