Uneori mă opresc în mijlocul propoziției fiindcă am uitat ce voiam să zic. Alteori mă îndrept spre un loc, iar atunci când ajung, nu mai știu ce aveam de făcut. Îmi scriu liste de cumpărături și mă trezesc în magazin că le-am lăsat acasă. De fiecare dată verific geanta bebelușului înainte de a ieși: dacă am pampers, aleză, cremă, șervețele, jucării. Niciodată nu iau tot ce îmi trebuie.
Oamenii vor lucruri gratis, cred că treaba asta ne e înscrisă în ADN. Nu ne mulțumim cu ceea ce primim, mereu vrem mai mult și mai ieftin. Dacă se poate să profităm numai noi. Și asta gândim foarte mulți, indiferent pe ce parte a problemei ne situăm. Foarte des aud oameni care-și trag în piept practic angajatorii ca să ciupească niște ceasuri pe banii lor. Și mai des văd oameni care vând produse ori servicii cu principalul scop în minte: profitul.
Am un vecin, susținător înfocat al PSD-ului. Îl știu după afișele pe care le-a lipit în bloc și propaganda pe care o făcea gratis în campanie. Habar n-am dacă e-n partid, nu suntem tocmai prieteni. Într-o zi, m-a prins vorbind în scara blocului cu o studentă proaspăt mutată la noi. Îi spuneam că vrem să mergem special la Sibiu weekend-ul ăsta să votăm. Și de ce e important să punem mâna pe ștampilă noi, ăștia tinerii.
Știți că nu fac politică pe blog și nu mă voi abate de la această regulă. Tocmai fiindcă alegerile trec, prieteniile rămân.
Eram într-un restaurant, când, la masa de lângă noi, o fetiță de vreo 5-6 ani a început să plângă zgomotos. Drept vă spun, până atunci observasem doar că există un copil în încăpere, dar nu am sesizat nimic ieșit din comun.
Geamul de la bucătăria noastră avea un colț în dreapta, îi văd și acum rama de lemn cu vopsea albă și un pic scorojită, pe unde eram convinsă că se uită Moș Crăciun. Atunci când nu mâncam tot din farfurie, căci ăsta era cam maximul de prostie pe care îl făceam. În rest, am avut o copilărie fără boacăne celebre, doar cu prea multe poezii învățate și prea puțini genunchi zdreliți.
