Luna: February 2013 (Pagina 2 din 2)

Nu v-am pus eu calul în carne!

Tot nu mi-am cumpărat teveu, tot nu urmăresc cu sfinţenie ştirile pe net, dar cumva se întâmplă de fiecare dată să aflu tot ce se întâmplă. Prima sursă de informare sunt pacienţii. Starea vremii e pe primul loc, ce fac Will şi Kate urmează, apoi Katie Perry (aveam o fană printre pacienţi). Unii mă întreabă şi de pastă de dinţi.

De când cu scandalul exportului de cal, discuţiile cu pacienţii s-au dezvoltat direct proporţional cu breaking news-urile, să zic aşa. Eu ascult muzică clasică la cabinet, deci cât mai puţină poluare, să ne-nţelegem. Dar n-ai cum, domn’e, n-ai cum să-i faci să tacă! Nici măcar când îi ţii cu gura căscată. Ştiţi dumneavoastră, ca la dentist…

Exagerez. Nimeni dintre colegii mei n-a zis nimic de caii făcuţi vaci şi pachet pentru străinătate. Dintre pacienţi, mult mai puţini decât mă plâng eu. Însă unul mi-a zis ieri parcă arătând cu degetul că toooţi cei implicaţi în scandalul cu carnea de cal vor fi pedepsiţi. De parcă maică-mea ar avea fermă de armăsari. I-am zis că nu mă interesează, că nu i-am pus eu calul în carne. Şi c-ar fi mai bine să se facă toţi vegetarieni. Măcar buruienile-s la fel.

foto 1, 2

Poveşti cu pacienţi, de la ei citire

Ce-i învăţ eu pe pacienţii mei e mereu acelaşi lucru, deşi ei sunt mereu diferiţi. Ceea ce mă învaţă ei pe mine e însă infinit mai preţios. Nu pentru sănătatea lor dentară, ci pentru bucuria mea de a mă trezi dimineaţa. Mă rog, nici chiar în toată dimineaţa.

Nu cred că v-am povestit de tipul ăla de 83 de ani, care-a venit să-i fac dinţii din faţă, fiindcă zâmbetul contează la orice vârstă, nu-i aşa. Care tip mi-a povestit de soţia lui, decedată de 7 ani, de mi s-au umplut ochii de lacrimi. Mie, care nici la filme nu plâng. Cică o pierduse în faţa Alzheimerului, dar tot îi e dor de ea, deşi sunt mai mult de 7 ani de când îi e dor. M-a impresionat cum vorbea de mintea omului şi de sufletul său, după ce mintea nu mai este. Părea eternul înamorat, veşnic fidel unei iubiri, poate personificarea pentru “până când moartea ne va despărţi”.

La ultima programare a venit însoţit de o doamnă: iubita lui.

Nici de acea mamă, care mi-a umplut cabinetul de copii, nu v-am povestit. Cel mai mare are 17 ani jumătate, cel mai mic are 2 ani. Toţi ai ei. Între ei mai sunt vreo 7, tot din 2 în 2 ani. I-am lăudat familia frumoasă (înaintea de a mă uita la ei în gură) şi am felicitat-o cu sinceritate.

Când m-am uitat peste răspunsurile ei din “istoria medicală”, văd lista de  antidepresive.

 Dar de tanti aceea în scaun cu rotile v-am zis? Care-a venit însoţită de fiica ei şi de cel mai gros dosar medical pe care l-a avut vreun pacient de-al meu vreodată. Toată bolile pământului, bine, exagerez, dar femeia era pe listă de transplant de plămân. Recent fusese la spital de i-au scos ăia un dinte, fiindcă dentistul nu a putut-o trata în cabinet (că are risc crescut). Dintele era unul din faţă, deci trebuia adăugat pe proteză sau făcută una nouă. Lucru pentru care a fost pusă pe o listă de aşteptare. Cu programare peste 3 ani. Mda. Mi-a zis că nici nu ştie dacă mai are 3 ani şi că, în orice caz, ar vrea să-i petreacă zâmbind cu toţi dinţii. Care erau varză oricum.

Mi s-a făcut o milă groaznică, una din aia care te bagă direct într-o relaţie personală cu pacientul, aşa cum zice Monica să evit. Am acceptat să-i fac proteza, până la urmă, nu erau decât nişte amprente. Doar că atunci când fii-sa a scos masca de oxigen din geantă şi mi-a arătat trusa de ajutor în caz de urgenţă, m-am cam panicat, n-o să vă mint. Era o valijoară de dimensiuni considerabile, plină cu toate posibilele riscuri şi accidente, toate -de-acum- responsabilitatea mea. Bravo, Miruno. Asta înseamnă cel puţin încă 3 nopţi nedormite.

Dar i-am făcut proteza nefericitei, am probat-o de câte ori a fost nevoie, de fiecare dată cu masca de oxigen pusă şi valiza aproape. Ştiţi ce m-a întrebat când a plecat? Că de ce nu-i pot pune implant gratis. Şi că se gândeşte să-şi facă albire.

Am sfătuit-o să se gândească bine.

Gata acum, până luni nu ne gândim decât la weekend. ACEST weekend.

foto 1, restul

Burţi şi iubire SAU hrana sănătoasă în cuplul modern

Ca să mai schimbăm subiectul, că nu mai pot cu oamenii ăştia. Astfel încât am decis să abordez altă temă, unde măcar e un adevăr general că gusturile nu se discută: Dragostea trece prin stomac sau Mâncarea în cuplu.

Nu vorbesc despre actul de a mânca, fiindcă am avut un şoc imediat după ce m-am mutat cu iubitul meu. Şocul a venit dintr-un calcul simplu şi rapid: tu, băiat, eu, fată, niciodată n-o să putem mânca la fel şi dormi împreună şi arăta la fel ca înainte… de masă E pur şi simplu scris în legile-omeneşti şi în metabolismul nostru.

Revenind la relaţia dintre dragoste şi stomac, una mult îndrăgită de bunica mea personală. ( De fiecare dată când o sun, îmi pune aceeaşi întrebare, ce am mai gătit. La care eu răspund acelaşi râs surprins de faptul că a mai trecut o săptămână în care-mi propusesem să m-apuc. De el, gătitul.)

Deci dragostea trece prin stomac? Eu cred că o supergagică e cu atât mai super cu cât ştie cum arată  şi ultimul model de geantă Furla, dar şi cum se face clasica tocăniţă de vită. Ce vă pot spune e că la sushi mă pricep de mă laudă şi prietenii, dar că domnul meu m-a sfătuit să mă specializez pe bucătăria japoneză, că prezint mai mult potenţial şi interes decât pentru cea românească.

Rezumat în cuvintele mele: e că-i greu. Să faci un meniu, să te ţii de el a doua zi, seara, când vii frânt de la cabinet şi te gândeşti numai la somonul ăla crud de pe rafturi, care ar merge atât de bine cu sosul de soya din dulap. O combinaţie care nu dezamăgeşte niciodată şi se livrează gata asezonată. Deci a cui e responsabilitatea hranei sănătoase în cuplul modern?

Când eram în Liverpool, găteam. Când eram în Sheffield, lucram. Şi, în rest, dormeam, că nu-i ca şi când s-a adăugat vreun bonus la cele 24 de ore.

sursa

Judecaţi medicii după fapte, nu după vorbe

Articolul ăsta vine ca răspuns la simpaticul articol “De evitat: Prof. Dr. Ştefan Florian“. Ca să vă fac un rezumat, autorul se plânge că a fost consultat în privat de profesorul Florian (eu n-am avut ocazia să-l cunosc la Cluj), pe care-l acuză de lipsă de punctualitate, alcoolism şi însuşiri ca “nesimtit, sictirit, ingamfat si complet neprofesionist.

Hai să vă explic de ce e comic:

1. Florian nu bea, deşi probabil şi beat ar opera mai bine decât 3/4 din restul chirurgilor din România şi poate chiar Europa.

2. E penibil, dar de înţeles oarecum, să ai impresia că o consultaţie de specialitate din mileniul 3 presupune mângâieri şi taclale. Nu, dragilor. În secolul vitezei, contează faptele, nu vorbele.

3. 200 lei pentru o consultaţie la profesor?! E jenant de puţin, între noi fie vorba. Probabil că atâta costă o vizită la Carrefour, după care ajungi acasă cu nu mai mult de-o plasă.

4. Cum spunea cineva în comentarii: mulţi văd, puţini pricep. Trist ar fi fost să stea 2 ore să interpreteze un RMN expirat, deşi pacientul precis ar fi plecat mult mai fericit acasă.

5. Nu mai veniţi cu chestia asta “s-a uitat nici 20 de secunde peste film”!!! Un ochi format pricepe imediat ce vede, unul neformat se poate holba şi cinci ani. (Ca fapt divers nostim, dar foarte sugestiv: am avut un pacient, cu o anumită problemă la un dinte, am făcut radiografie ca să confirm diagnosticul, dar ştiam deja după simptome şi semne ce are. Când mi-a adus asistenta radiografia -că ea developează filmul- mi-am dat seama că a încurcat filmele şi mi-a adus un film de la alt pacient. -În clinica unde lucrez, suntem mai mulţi dentişti şi toţi folosim aceaşi maşină de developat. Mă rog. Omul era din ăsta la cravată, cu pretenţii intelectual-medicale crescute cu google şi-mi cere să-i arăt filmul. N-am mai vrut s-o trimit pe ameţită sus special să-mi schimbe radiografia, că ar fi durat prea mult, iar ei îi place să meargă-n poveşti. Aşa că i-am arătat omului ce-am vrut eu pe radiografie şi m-a crezut. Nici măcar nu erau aceiaşi dinţi! Dacă i-aş fi spus că oricum nu pricepe, că, de aia, între noi sunt 6 ani de medicină şi niscaiva experienţă, s-ar fi supărat. Şi, dacă ar fi avut blog, poate m-ar fi înjurat. Aşa, a plecat omul fericit şi împăcat. Problema i-am rezolvat-o în altă şedinţă, dar aţi înţeles că nu despre asta e vorba. În medic eşti obligat să ai încredere, când te duci la el. Nu ai altă opţiune, atât de simplu e. Doar să te-apuci tu însuţi de medicină sau să schimbi medicul. Ultima variantă ar închide însă un cerc vicios, nu-i aşa?)

6. Probabil că în privat, pacientul devine client şi trebuie să-i gâdili un pic orgoliul, cum zice Dojo. Ceea ce mă face să mă gândesc la un alt zeu:

Să vă spun cum funcţionează sistemul în Anglia, că tot ridicaţi vestul în slăvi.

Nici un pacient nu are acces direct la profesor. Nu are şi punct. Sistemul de “trimitere” se face prin medicul de familie, singurul în măsură să decidă unde trimite pacientul. Iar biletul de trimitere nu i se dă pacientului în mână, nici vorbă, să stea ciorchine la uşa specialistului. Ci se trimite scrisoare medicală către specialist. Specialsitul contactează apoi pacientul, în limita timpului disponibil şi-l invită la consultaţie. Toate astea se pot petrece şi în 9 luni!!! de zile, aveţi cuvântul meu de onoare. Urgenţele stomatologice au termen de 2 săptămâni în care spitalul e obligat să vadă pacienţii. Dar ţineţi-vă bine, că abia acum urmează incredibilul: pacienţii cu cancer la creier au timp de aşteptare pentru operaţie până la 3 luni!

Nimeni nu se duce la uşa profului sau de capul lui la specialist. Toată lumea aşteaptă şi nimeni nu se supără, fiindcă toţi înţeleg că aşa-i sistemul, iar medicii sunt foarte ocupaţi. Iar pe mâinile profului ajung doar cazurile deosebite. Acesta fiind şi motivul pentru care, anul trecut, m-am întors în România şi m-am operat în privat, la unul dintre cei mai renumiţi specialişti din domeniu.

Iar, în final, atât vă spun celor care judecaţi un chirurg după cum vorbeşte: mi-e milă de voi. Deschideţi-vă ochii şi mintea, nu numai urechile. Lorand, ştii vorba aia: te faci frate cu dracul, numai să treci puntea. Să te faci bine şi să nu mai suferi atâta, indiferent câţi fraţi ai de făcut pentru asta.

În rest, din suflet ne doresc tuturor să-l chiar evităm pe proful Florian şi, mai ales, pe mâinile lui celebre!

Vă las cu un episod din Brainhospital, poate vă cade bine la stomac.

foto 1, 2

Al cincelea an de iubire

Şi-mi place tot

mai mult.

Pagina 2 din 2

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 162 queries in 0.249 s