Facem liste cu cei mai buni fotograi de nunţi din România. Fiindcă facem nuntă şi putem folosi mijloacele media pentru a ne informa cât mai bine. Şi pentru a învăţa din experienţa altora, aici am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Weekend-ul ăsta doar fotografii de nuntă am vizionat. Unele mai frumoase decât altele. Am visat cu ochii deschişi, salivând pe tastatură. Şi întrebându-mă dacă voi putea vreodată fi atât de elegantă şi emoţionată şi fericită într-o singură poză. 

Dintre recomandările deja primite: linkul e pe facebook.

Mă interesează însă nişte recomandări personale, de la cupluri care au lucrat cu respectivii la nunta lor. Să-mi spuneţi ce impresie v-au lăsat, cum au ieşit pozele (încadrate, tremurate, pixelate), cum a ieşit nasul miresei (am văzut eu nişte nasuri, de nu-mi trebuie fotografii aceia nici să mă plătească ei pe mine), cât de mult au mâncat şi cât de puţin au fotografiat, când au livrat pozele, etc.  Nu ştiu exact ce vreau, nişte vorbe ale unora trecuţi prin asta înaintea mea. Fără din alea “ia uită-l pe gigel photograph cu ph, îl ştiu din vecini şi c-acum are pagină de facebook.” Adică, o recomandare nu presupune doar laude şi nu înseamnă automat ceva negativ, ci înseamnă REALITATE. Poate-mi place aşa mult cum fotografiază, de mă mulţumesc şi doar cu 5 poze.

Şi mai spuneţi-mi ce să îi cer fotografului, adică ce să nu uit să-l rog, la ce să fiu atentă când îi spun că batem palma. Învăţaţi-mă, că habar nu am.

Eu nu-s prietenă cu aparatul. Ca să-mi faci mie o poză bună, îţi trebuie ani buni. Nu stau locului, am dinţii galbeni şi clipesc prea des. Asta aşa, ca să ştiţi că şi viitoarele mirese au parte de  recomandări. De data asta, fără exagerări. Deloc fotogenică.

Dragilor, eu atâtea februarii am petrecut singură, că nici n-a mai contat că e paişpe ori cinşpe ori şaişpe, eu eram singură, nefericită, părăsită şi necăjită în fiecare frumoasă zi din lună. Atâtea zile ale îndrăgostiţilor m-au prins în papuci de casă şi pijama, încât m-am obişnuit să-l ignor pe Valentin atât de tare, că mi-e imposibil să mă apuc de amoruri subite.

Deşi nu refuz cadouri, aviz amatorilor! Îmi cumpăr şi-nc-o vază pentru flori.

Îmi amintesc de-un Valentine’s Day din liceu, eram proaspăt despărţită de iubirea vieţii mele de până atunci. Şi m-am dus la film cu un văr drag de-al meu, în Sibiul nostru mic, doar-doar să nu stau acasă. Doar că atunci când am ieşit, mi se părea că-i Halloween Day, deşi vărul nu era deloc horror.

Sau prima sesiune, când mai rămăsese doar biofizica de dat, pe 15 sau pe 16 feb. Iar conştiinţa nu te lăsa să ieşi din sala de lectură, nu c-ai fi avut motive, ca să zic aşa. Dar măcar scuza era bună. Pe-atunci eram bolnavă de lipsă de iubire, că altfel nu mai ştiu după cine sufeream. Mă pupasem cu unu’ care-mi aducea trandafiri, dar nici măcar ţepii lor nu mă făceau să tresar vreun pic. – Singura dată când m-am prostituat. Apoi, am început să-mi cumpăr singură flori şi să nu mai număr broscuţe. (ştiţi că se spune, că trebuie să ajungi la 100, până să dai de prinţ.)

————————————–

Acesta este un post pentru toţi singurii de valentin, pentru toţi cei ca mine, cum eram. Eu n-am numărat până la 100, dar am cultivat răbdări. Atât de multe, că aş fi putut vinde la un moment dat. Ce voiam să vă spun e că se poate.

Mergeţi acum de vă cumpăraţi un buchet de lalele, că astea nu-ngraşă şi puneţi-vă la un film ordinar. Că doar e o zi ca oricare alta…

Cu drag,

Şi Eu Am Fost Pe Strada Aia

Later edit, februarie 2016: se naște fiul meu.