Luna: February 2013 (Pagina 1 din 2)

Primăvara asta, îmi propun să-ntineresc

Imediat se împlinesc 6 luni de când muncesc cu normă-ntreagă, deci ar cam fi vremea să mă obişnuiesc. Iubitul meu are gărzi şi operează ore-ntregi în picioare, dar tot eu sunt campioana la “cine se plânge mai tare” la noi în casă.

După prima săptămână în care mă culcam înainte de 10, am început să sper că treaba asta cu ora pre-colgate mă va ţine vreo lună. Ştiţi dv, să se obişnuiască şi ceasul meu intern cu noul ritm. Care, între noi fie vorba, nu e tocmai un ritm nebun, că am program fix şi lejer zilnic. Încep la 9 şi la 7 sunt acasă, cel târziu. În fiecare zi. Când eram în Bucureşti, aveam facultate şi job şi blog şi încă un job online. Şi le făceam pe toate, că nici timp să mă plâng nu mai aveam.

Acum am un an în plus în buletin şi nişte pacienţi care m-aşteaptă. Şi la care dimineaţă merg cu drag, dar de la care plec speriată, căci niciodată nu ştiu dacă mai ajung până în pat…

De obicei, martie mă prindea fără excepţie într-o nouă cură de slăbire. Anul ăsta, m-am deşteptat. Vine, vine primăvara şi nici tinereţile n-aşteaptă! Să se obişnuiască blondele cu câmpul muncii.

foto

Stop, cadru.

Şi, schimbând registrul, deşi e duminică..

Continuare

Cât de minunaţi suntem

Astăzi am cunoscut un tip cu sindrom down. Ştiu, e un început penibil de “dragă jurnalule”, dar am rămas mută şi mică şi …mută. Sunt momente în viaţă când rămâi cu gura căscată în faţa forţei creatoare a naturii. În faţa  imensităţii ei. Acele momente în care te retragi în pliurile pielii tale şi te simţi tu însuţi o operă de artă. Pentru care nu faci nimic mai mult decât să fii.

Uneori mi-e dor de culoarea mea naturală de păr. Şi de când văd atât de multe guri fără dinţi, nici nu-mi mai place să-mi fac unghiile cu ojă. De cele de la picioare vorbesc. Să vezi un om doar în gingii e mai intim decât să-l vezi doar în chiloţi. E un act de apropiere profundă, dacă se poate despre intimitate spune aşa. O apropiere de natura umană şi de istoria ei firească. Nici cu scaunul ginecologic nu se compară.

Omul ăsta, la vreo 50 de ani. Singur, fără nici o mamă să-l ducă de mână. Cu o dezinvoltură care părea a face parte dintr-un simţ al umorului, nu dintr-o greşeală cromozomială. Cu nişte ochi vii, care parcă încercau să ţină o lumină aprinsă într-un bec spart. L-am văzut semnând nişte hârtii. În două locuri. Şi-a scris numele întreg. Cu atenţie şi litere mari. De două ori. Apoi s-a îmbrăcat cu haina, luat ghiozdanul pe umeri, şi-a amintit să nu uite o mapă şi a plecat fericit.

Suntem minunaţi pe dinăuntru, dacă vă mai îndoiaţi vreodată. Suntem atât de puternici şi atât de isteţi, încât şi atunci când greşim fără să vrem şi fără vina noastră, tot opere de artă ne numim. Am rămas mută şi mică şi mi-a fost o ruşine cum nu vă puteţi imagina. Mi-au venit lacrimi cum am mai păţit doar o dată fără să-nţeleg. Acel moment când necazul lumii îţi devine brusc foarte personal.

Nu ştiu de ce există cromozomi greşiţi şi ce lecţie am avut eu de învăţat astăzi. Dar vă garantez că nici nu bănuiţi cât de minunaţi suntem.

Cei mai (ne)buni fotografi de nunţi

Facem liste cu cei mai buni fotograi de nunţi din România. Fiindcă facem nuntă şi putem folosi mijloacele media pentru a ne informa cât mai bine. Şi pentru a învăţa din experienţa altora, aici am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Weekend-ul ăsta doar fotografii de nuntă am vizionat. Unele mai frumoase decât altele. Am visat cu ochii deschişi, salivând pe tastatură. Şi întrebându-mă dacă voi putea vreodată fi atât de elegantă şi emoţionată şi fericită într-o singură poză. 

Dintre recomandările deja primite: linkul e pe facebook.

Mă interesează însă nişte recomandări personale, de la cupluri care au lucrat cu respectivii la nunta lor. Să-mi spuneţi ce impresie v-au lăsat, cum au ieşit pozele (încadrate, tremurate, pixelate), cum a ieşit nasul miresei (am văzut eu nişte nasuri, de nu-mi trebuie fotografii aceia nici să mă plătească ei pe mine), cât de mult au mâncat şi cât de puţin au fotografiat, când au livrat pozele, etc.  Nu ştiu exact ce vreau, nişte vorbe ale unora trecuţi prin asta înaintea mea. Fără din alea “ia uită-l pe gigel photograph cu ph, îl ştiu din vecini şi c-acum are pagină de facebook.” Adică, o recomandare nu presupune doar laude şi nu înseamnă automat ceva negativ, ci înseamnă REALITATE. Poate-mi place aşa mult cum fotografiază, de mă mulţumesc şi doar cu 5 poze.

Şi mai spuneţi-mi ce să îi cer fotografului, adică ce să nu uit să-l rog, la ce să fiu atentă când îi spun că batem palma. Învăţaţi-mă, că habar nu am.

Eu nu-s prietenă cu aparatul. Ca să-mi faci mie o poză bună, îţi trebuie ani buni. Nu stau locului, am dinţii galbeni şi clipesc prea des. Asta aşa, ca să ştiţi că şi viitoarele mirese au parte de  recomandări. De data asta, fără exagerări. Deloc fotogenică.

“Seen” sau cum îmi încalcă facebook intimitatea

Mai nou, după ce trimiţi un mesaj pe facebook, undeva sub el, îţi apare imediat cum destinatarul l-a citit: Seen cu o bifă mică în faţa lui. Cam aşa:

Adică, cel care a primit mesajul l-a şi citit deja. Acum, dacă nu-mi răspunde imediat, ştiu că mă ignoră. Sau poate se gândeşte, ce să-mi scrie? Dacă se gândeşte prea mult, sunt iar dezamăgită. E prea prost. Ori poate îşi scrie cu alta. Ori poate mă ignoră. Aşa pe faţă. Şi numai facebook e de vină.

La fel, când îi ignor şi eu pe toţi ceilalţi.

Cum mi-am petrecut Valentine’s Day

Dragilor, eu atâtea februarii am petrecut singură, că nici n-a mai contat că e paişpe ori cinşpe ori şaişpe, eu eram singură, nefericită, părăsită şi necăjită în fiecare frumoasă zi din lună. Atâtea zile ale îndrăgostiţilor m-au prins în papuci de casă şi pijama, încât m-am obişnuit să-l ignor pe Valentin atât de tare, că mi-e imposibil să mă apuc de amoruri subite.

Deşi nu refuz cadouri, aviz amatorilor! Îmi cumpăr şi-nc-o vază pentru flori.

Îmi amintesc de-un Valentine’s Day din liceu, eram proaspăt despărţită de iubirea vieţii mele de până atunci. Şi m-am dus la film cu un văr drag de-al meu, în Sibiul nostru mic, doar-doar să nu stau acasă. Doar că atunci când am ieşit, mi se părea că-i Halloween Day, deşi vărul nu era deloc horror.

Sau prima sesiune, când mai rămăsese doar biofizica de dat, pe 15 sau pe 16 feb. Iar conştiinţa nu te lăsa să ieşi din sala de lectură, nu c-ai fi avut motive, ca să zic aşa. Dar măcar scuza era bună. Pe-atunci eram bolnavă de lipsă de iubire, că altfel nu mai ştiu după cine sufeream. Mă pupasem cu unu’ care-mi aducea trandafiri, dar nici măcar ţepii lor nu mă făceau să tresar vreun pic. – Singura dată când m-am prostituat. Apoi, am început să-mi cumpăr singură flori şi să nu mai număr broscuţe. (ştiţi că se spune, că trebuie să ajungi la 100, până să dai de prinţ.)

————————————–

Acesta este un post pentru toţi singurii de valentin, pentru toţi cei ca mine, cum eram. Eu n-am numărat până la 100, dar am cultivat răbdări. Atât de multe, că aş fi putut vinde la un moment dat. Ce voiam să vă spun e că se poate.

Mergeţi acum de vă cumpăraţi un buchet de lalele, că astea nu-ngraşă şi puneţi-vă la un film ordinar. Că doar e o zi ca oricare alta…

Cu drag,

Şi Eu Am Fost Pe Strada Aia

Later edit, februarie 2016: se naște fiul meu.

 

Pagina 1 din 2

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 146 queries in 0.508 s