În clasa a şasea purtam tricourile lu’ tata, fiindcă erau cele mai largi din casă şi singurele care-mi ascundeau aproape bine ceea ce mai târziu urma să fie o pereche de sâni. Nu înţelegeam de ce doamnele poartă genţi, aceste atârnătoare care mai mult încurcă decât ajută, şi mă juram că n-o să fac asta niciodată. Tot cam pe-atunci refuzam să mai port bluze cu mânecă scurtă, fiindcă aveam un păr negru şi lung pe antebraţe. Şi când mama m-a dus la epilat, tata a făcut scandal şi eu am fugit într-un picior de la cosmeticiană. Jurându-mă să îndur pantaloni şi mâneci lungi toate verile de-atunci înainte.
Niciodată nu am fost genul “băieţoasă”. Întotdeauna am avut părul lung şi mama mă îmbrăca şi-n casă în rochiţe. La grădiniţă, desenam prinţese cu talii subţiri şi pantofi cu toc înalt. Nu-mi plăcea să pun mânuţele pe nimic ce presupunea să le murdăresc, cum fac toţi copiii. Şi mereu mă jucam de-a mama şi copilul sau de-a şcoala. Îmi amintesc că abia aşteptam să cresc, ca să fac un copil al meu. Şi că nu pricepeam de ce durează atât.
Apoi timpul a trecut şi-am pus mâna pe cartea care mi-a deschis ochii şi m-a făcut să mă îndrăgostesc de mine. Se numeşte simplu “Cartea despre femei”, din seria Osho. Şi-am început să iubesc acest dar, pe care l-am primit fără să-l merit: acela de a fi femeie.
Fiindcă în clasa a şasea aveam ce ascunde sub tricourile largi. Şi fiindcă pentru mine s-au inventat cosmeticienele. De la care plec întotdeauna ca nou-născută. Dar a trebuit să treacă timp ca să nu mai simt durerea, ci pielea fină de după. Fiindcă pentru mine, ca femeie, s-au inventat dantela, poezia şi parfumul. Fiindcă pentru mine există lumea modei şi diferite sortimente de ciocolată. Fiindcă pot purta fustă sau pantaloni şi arăta la fel de elegantă. Fiindcă pot fi blondă. Şi mă pot pisici, căci glasul îmi permite. Când situaţia o cere.
Fiindcă am trupul mai mic decât al omului pe care-l iubesc şi încap perfect la el în braţe. Fiindcă pot fi sexy într-un tricou lălâu. Şi fiindcă mă pot uita, cu aceiaşi ochi, şi inocent şi ştrengăreşte. Fiindcă pot sta comod picior peste picior şi nici nu-mi creşte păr pe faţă. Fiindcă pot fi independentă şi puternică, dar răsfăţată în acelaşi timp. Fiindcă nu am nevoie de un bărbat să mă facă doamnă. Dar cu onoare aş fi una pentru el. Fiindcă, pe măsură ce cresc, mi-e tot mai puţin greu să las desertul în farfurie. Şi echilibrul se-nvaţă, obiceiurile se-mbunătăţesc, iar “baby-fat”ul din obraji se duce.
Fiindcă la 30 de ani voi fi fabuloasă, distinsă şi mult mai frumoasă. Fiindcă văd alte femei ca mine, care au companii din top 500 Forbes şi familii reuşite acasă. Ceea ce înseamnă că se poate. Şi nu ştiu dacă ţine de feminitate sau nu, dar e un fel de a şti lucrurile dinainte să se-ntâmple. Că mi-a plăcut băiatul, înainte de-a vorbi cu el. Că sună telefonul şi când e pe silenţios. Iubesc să fiu femeie, când beau cafele cu alte femei. Când facem analiza firului despicat în patru şi desfăşurat în ore întregi la telefon. Noi, femeile, avem un sistem de sprijin reciproc doar de noi ştiut. Bărbaţii îl vor putea doar critica, fără a-l înţelege vreodată cu adevărat.
Iar cu mintea de copil îmi iubesc trupul de femeie. Acest templu tăcut, care-mi va face cel mai mare cadou pe care-l voi fi primit vreodată. Cel care ştie să ocrotească fără ca nimeni să-l fi învăţat cum se face. Acesta e trupul de femeie. Poate mai multe decât femeia care îl poartă. O inteligenţă superioară îmbrăcată în chip de damă. Una, care odată accesată, face schimbări ireversibile în conştiinţa ta afectivă. Te transformă în mamă.
Deci iubirea asta e doar la început.
—————-
Acest articol a fost scris cu ocazia zilei de 8 Martie şi a petrecerilor organizate de Redd’s pentru a sărbători feminitatea. Iar pe facebook se lasă cu premii: 35!!! de perechi de pantofi Sepala by Mihaela Glăvan. Trebuie doar să fiţi mândre că sunteţi femeie. Şi să spuneţi de ce.
