Femeile care m-au părăsit

Fiindcă mi s-au întâmplat chiar şi din astea, iar uneori am plâns mai greu decât dup-un băiat. Fiindcă de băieţi nu m-am legat deloc “pentru o viaţă” şi nici confidenţe prea mari nu le-am făcut. Îi primeam în mintea mea pentru o vreme, ştiind constant că va veni şi-o zi în care vor vrea să plece. Dar cu prietenele nu-i aşa.

Fiindcă făceam baie împreună, pe vremea când intram în vană şi mai rămânea loc pe lângă noi. Fiindcă ne ascundeam de părinţi când veneau să ne ia acasă ori ne prefăceam c-am adormit, în speranţa că nu ne vor trezi până dimineaţă. Iar, pentru un copil, să meargă mai repede la culcare era preţul suprem pe care-l putea plăti. Fiindcă ne jucam “de-a doamnele” şi ne imaginam pe ce străzi ne vom plimba pruncii-n cărucior. Şi, fiindcă am plâns amândouă când tatăl ei a apărut şi ne-am dus împreună să-l cunoaştem. Şi fiindcă doar părinţii mei mai ştiu cât am mai plâns eu singură acasă, după ce-am condamnat soarta că nu e dreaptă! Şi nu cu mine, ci cu alt copil.

Fiindcă stăteam în două colţuri ale aceleiaşi străzi şi mulţi ani am împărţit acelaşi drum spre aceeaşi bancă de la şcoala 4. Fiindcă ea spunea glume, iar eu râdeam la ele. Fiindcă ei îi plăceau pantalonii şi mie rochiţele. Fiindcă ne jucam de-a Backstreet Boys, dar nici uneia nu ne plăcea de puberul Nick. A fost prima mea prietenă de care nu mă legau asemănările, ci diferenţele dintre noi. Eram complementare într-un fel pe care nu îl pot expune în cuvinte. Au fost primele lecţii de iubire necondiţionată pe care le-am primit conştient. E

prietena cu care m-am certat probabil cel mai mult şi din cele mai evidente “mingi” la tenis. E cea care mi-a iertat, în sufletul ei de clasa a 4a, o răutate pentru care şi eu am plâns după ce-am spus-o.

Apoi am mai crescut puţin, iar cu femeia împreună creşte şi rânza în ea. Aşa am păţit rivalităţi prosteşti, de parcă au fost fără de mine, deşi nu am scutit nici o remarcă să nu-şi atingă ţinta. Şi-am încheiat complicităţi naive, am încins fire la telefon şi-am închinat nopţi la rând pe terase. Eram atât de “la fel” şi de “tot timpul”, că nu-mi imaginam o viaţă fără ea. De asta ziceam, am iubit femei mai sincer şi mai tâmpit decât pe toţi băieţii la un loc.

Apoi au fost cele cu care-am locuit o vreme şi care au plecat, pe rând, către iubiţii lor. Poate că acesta e singurul caz de părăsire fericită, deşi îmi amintesc precis că nu mi-a fost uşor. Însă legăturile nu s-au pierdut, iar fetele sunt amândouă fericite şi nici părul nu le mai cade.

Cam astea au fost “dramele” vieţii mele. Cu prietene care m-au părăsit fără să ştie, fără să vrea sau fără să poată altfel. Prima a ieşit din viaţa mea într-un anumit moment, când singură şi-a deschis uşa. M-a părăsit cum nu aş fi putut crede vreodată şi mi-a furat prima mea prietenă adevărată. Cea de-a doua a emigrat în SUA, iar în prima vară m-a chemat la ea. Când s-a îndrăgostit de primul american, m-a sunat din America să-mi spună. La anul se mărită, iar eu voi fi domnişoară de onoare. Şi, uite-aşa, m-a mai învăţat o lecţie de iubire. Fără vize şi fără vârste. A treia prietenie n-a supravieţuit încercărilor vieţii. Reconfigurând în capul meu ce-nseamnă “prietenia adevărată”. Şi, pe cuvântul meu, dacă n-aş fi preferat să fiu aşa proastă-n continuare, ca pe vremea când ne iubeam. Eu n-aş fi avut nevoie de-ncercări, dar se pare că viaţa a fost de altă părere.

Cât despre cele două înamorate, numai de bine. Pe una dintre ele o văd mai des, când merg acasă. Şi mereu îmi imaginez cum ar fi s-o am mai aproape, să fie ca în poveşti. De revelionul ăsta, a fost o repetiţie. Dar ne scriem mesaje, de parcă am fi după

colţ. Vorbim şi la telefon, trăiască Viberul.

Alte prietene? Normal. Şi pân-atunci şi de acum încolo. Doar că s-au cam terminat visele mele de copilă naivă, care crede în iubirea pe viaţă, între două femei “nerude” între ele.

*poveşti de care mi-a amintit Raluxa.

foto