Femeile care m-au părăsit

Fiindcă mi s-au întâmplat chiar şi din astea, iar uneori am plâns mai greu decât dup-un băiat. Fiindcă de băieţi nu m-am legat deloc “pentru o viaţă” şi nici confidenţe prea mari nu le-am făcut. Îi primeam în mintea mea pentru o vreme, ştiind constant că va veni şi-o zi în care vor vrea să plece. Dar cu prietenele nu-i aşa.

Fiindcă făceam baie împreună, pe vremea când intram în vană şi mai rămânea loc pe lângă noi. Fiindcă ne ascundeam de părinţi când veneau să ne ia acasă ori ne prefăceam c-am adormit, în speranţa că nu ne vor trezi până dimineaţă. Iar, pentru un copil, să meargă mai repede la culcare era preţul suprem pe care-l putea plăti. Fiindcă ne jucam “de-a doamnele” şi ne imaginam pe ce străzi ne vom plimba pruncii-n cărucior. Şi, fiindcă am plâns amândouă când tatăl ei a apărut şi ne-am dus împreună să-l cunoaştem. Şi fiindcă doar părinţii mei mai ştiu cât am mai plâns eu singură acasă, după ce-am condamnat soarta că nu e dreaptă! Şi nu cu mine, ci cu alt copil.

Fiindcă stăteam în două colţuri ale aceleiaşi străzi şi mulţi ani am împărţit acelaşi drum spre aceeaşi bancă de la şcoala 4. Fiindcă ea spunea glume, iar eu râdeam la ele. Fiindcă ei îi plăceau pantalonii şi mie rochiţele. Fiindcă ne jucam de-a Backstreet Boys, dar nici uneia nu ne plăcea de puberul Nick. A fost prima mea prietenă de care nu mă legau asemănările, ci diferenţele dintre noi. Eram complementare într-un fel pe care nu îl pot expune în cuvinte. Au fost primele lecţii de iubire necondiţionată pe care le-am primit conştient. E

prietena cu care m-am certat probabil cel mai mult şi din cele mai evidente “mingi” la tenis. E cea care mi-a iertat, în sufletul ei de clasa a 4a, o răutate pentru care şi eu am plâns după ce-am spus-o.

Apoi am mai crescut puţin, iar cu femeia împreună creşte şi rânza în ea. Aşa am păţit rivalităţi prosteşti, de parcă au fost fără de mine, deşi nu am scutit nici o remarcă să nu-şi atingă ţinta. Şi-am încheiat complicităţi naive, am încins fire la telefon şi-am închinat nopţi la rând pe terase. Eram atât de “la fel” şi de “tot timpul”, că nu-mi imaginam o viaţă fără ea. De asta ziceam, am iubit femei mai sincer şi mai tâmpit decât pe toţi băieţii la un loc.

Apoi au fost cele cu care-am locuit o vreme şi care au plecat, pe rând, către iubiţii lor. Poate că acesta e singurul caz de părăsire fericită, deşi îmi amintesc precis că nu mi-a fost uşor. Însă legăturile nu s-au pierdut, iar fetele sunt amândouă fericite şi nici părul nu le mai cade.

Cam astea au fost “dramele” vieţii mele. Cu prietene care m-au părăsit fără să ştie, fără să vrea sau fără să poată altfel. Prima a ieşit din viaţa mea într-un anumit moment, când singură şi-a deschis uşa. M-a părăsit cum nu aş fi putut crede vreodată şi mi-a furat prima mea prietenă adevărată. Cea de-a doua a emigrat în SUA, iar în prima vară m-a chemat la ea. Când s-a îndrăgostit de primul american, m-a sunat din America să-mi spună. La anul se mărită, iar eu voi fi domnişoară de onoare. Şi, uite-aşa, m-a mai învăţat o lecţie de iubire. Fără vize şi fără vârste. A treia prietenie n-a supravieţuit încercărilor vieţii. Reconfigurând în capul meu ce-nseamnă “prietenia adevărată”. Şi, pe cuvântul meu, dacă n-aş fi preferat să fiu aşa proastă-n continuare, ca pe vremea când ne iubeam. Eu n-aş fi avut nevoie de-ncercări, dar se pare că viaţa a fost de altă părere.

Cât despre cele două înamorate, numai de bine. Pe una dintre ele o văd mai des, când merg acasă. Şi mereu îmi imaginez cum ar fi s-o am mai aproape, să fie ca în poveşti. De revelionul ăsta, a fost o repetiţie. Dar ne scriem mesaje, de parcă am fi după

colţ. Vorbim şi la telefon, trăiască Viberul.

Alte prietene? Normal. Şi pân-atunci şi de acum încolo. Doar că s-au cam terminat visele mele de copilă naivă, care crede în iubirea pe viaţă, între două femei “nerude” între ele.

*poveşti de care mi-a amintit Raluxa.

foto

Articolul anterior

Blogging part-time sau fulltime?

Articolul următor

Hrana vie, ca să nu murim pe dinăuntru

16 Comentarii

  1. Diana

    Despartirea de prietene doare cel mai mult pentru ca noi ne asteptam ca prietenia sa dureze pentru totdeauna.
    Barbatii pot sa vina pot sa plece, dar prietenele nu ar trb.
    Nu sunt casatorita inca, dar si daca asi fi, ast stii ca este posibilitatea aia mica de tot 0,0000000000001% sa ne despartim.
    Pe cand de prietenele cele mai bune, nici nu concep!
    Suntem la mii de kilometrii distanta, vorbim uneori o data pe luna poate si mai rar, ne vedem de doua trei ori pe an. Totusi eu ma simt foarte legata de ele. Si stiu ca atunci suntem acolo una pentru alta 🙂

    0
  2. :)) Aşa e. Ce bine că păstrezi legătura cu ele. Deci cine pe cine a părăsit, de a plecat la “mii de kilometri” distanţă?

    0
  3. Diana

    Eu sunt tradatoarea… In curand s-ar putea ca una dintre prietene sa se mute mai aproape de mine 🙂 Ii tin pumnii!

    0
  4. A, ce fericită ai fi!
    Mda, şi eu am părăsit câteva prietene când m-am mutat de la Cluj la Bucureşti şi din Bucureşti în UK. Dar despre propriile noastre păcate altădată… 😛

    0
  5. titlul m-a dus cu gandul la moarte, nu stiu de ce…
    prieteniile vin si pleaca, si e normal sa fie asa, fiecare dintre noi avem datoria sa ne urmam cursul vietii noastre, dezvoltarea personala proprie si sansele ca o prietena din copilarie sa urmeze exact acelasi drum pe exact aceeasi traiectorie sunt infime.

    0
  6. Eu din toata prietenele pe care le-am avut in copilarie nu mai tin legatura cu absolut niciuna. M-am mutat eu de prea multe ori din loc in loc ca se infiripe ceva de durata intre noi. Acum imi pare rau si ma simt asa ciudat cand aud colege care inca impart o prajitura cu prietena din copilarie si eu stiu ca n-am sa fac asta vreodata

    0
  7. Andreea

    De cand am plecat de acasa relatia cu prietenele mele o luat o intorsatura ciudata si cu prieteniile noi pe care incerc sa le leg e destul de complicat. Si pentru ca nu am fost cele mai bune prietene ci doar prietene si atat, despartirea nu o fost grea, asta-i singura parte buna

    0
  8. Am pierdut de curând o prietenă foarte apropiată, în conjuncturi suficient de bizare şi cu o mare încărcătură emoţională. Nu pot spune că mă perpelesc de dorul persoanei, însă îmi lipseşte puternic senzaţia. Cred că la fel mi s-a întâmplat cu multe dintre pierderile acestea, înregistrate tot mai des în ultima vreme…

    Pe principiul lose some, win some, am reuşit şi să reînnod câteva legături. Cred că este o demonstraţie suficientă a celuilalt principiu: it takes two to tango.

    0
  9. Îmi pare rău pentru pierderea ta. Dar mă bucur pentru felul optimist în care ai încheiat comentariul. Întotdeauna oamenii vor apărea cu un scop şi apoi vor dispărea din vieţile noastre.

    0
  10. Eu am o prietena de cand m-am nascut…am stat usa in usa pana la 20 de ani, ea acum s-a maritat, dar in continuare vorbim la telefon, ne vedem ma duc la ea, ma inteleg bine si cu sotul ei. Si nu concep altfel.

    0
  11. A, eşti o norocoasă!

    0
  12. E bine sa ai prietene asa, dar uneori nu e asa bine, prieteniile prea stranse pot duce la divort…bine acuma depinde si ce prietene ai sau ce sot ai. 🙂

    0
  13. D.

    :)ce-mi amintesti tu de mine

    0
  14. Cu siguranta aici nu este cazul, dar si eu am auzit de astfel de cazuri. Totul are o limita.

    0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 162 queries in 0.202 s