Probabil, inventam Mioriţa.
Italienii, în schimb, găseau formula pentru prima apă de colonie! Se întâmpla la mânăstirea Santa Maria Novella, unde călugării dominicani aveau preocupări din acestea care îmbinau chimia cu alchimia şi construiau istoria farmaciei de astăzi. La anu’, compania sărbătoreşte 400 de ani de la prima apă de colonie.
Habar n-am cum să scriu. Decât că săptămâna viitoare am licenţa, iar eu dimineaţă la 6 am avion spre Italia. Chiar nu ştiu cum să nu pară sfidătoare chestia asta. Decât că, uneori, viaţa îţi scoate în cale Oameni şi Momente, pe care am învăţat să îi preţuiesc enorm. Fiindcă aceiaşi oameni, în alte momente pot fi enorm de diferiţi. Nu ştiu să scriu decât că invitaţia asta la Florenţa a fost una de nerefuzat şi-o să vă şi povestesc de ce. Nu pentru a promova nişte branduri, ci pe omul din spatele lor. Un om, cu care abia am dat mâna o dată.
Mama are nişte pacienţi care au o mică brutărie. Oamenii îi povestesc că-s disperaţi de ce porcării se bagă în pâinea noastră cea de toate zilele. Nu vorbim de aromatizanţi şi etc. Vorbim de făină. Făina de bună calitate e pe cale de dispariţie. Tot ei povesteau că, la un moment dat, când au turnat apă peste făină, ca să facă amestecul, aceasta a devenit neagră. Ce s-a întâmplat, de fapt? Făina fusese vopsită. De fapt, resturile de la moară fuseseră vopsite ca să semene mai bine şi mai albe!!! Dar apa a spălat vopseaua, iar brutarii au luat ţeapă…
Unde ne duce această păcăleală alimentară şi care-i sunt riscurile?
Citesc la Alina despre petiţia pe care Jamie Oliver ne invită s-o semnăm. Ceea ce-mi aminteşte de postul în care ceream Taxa pe obezitate infantilă.
Filmul din discuţie: aici. Uitaţi-vă întâi, apoi comentăm împreună. Încep eu, dacă-mi permiteţi:
Dacă aveţi maşină şi obişnuiţi să o folosiţi naţional, interjudeţean şi autostradăţean, acest post (LE:) precum şi comentariile vă interesează. Observaţii de pe traseul Sibiu – Bucureşti sau invers. Via Valea Oltului.
Ştiţi cum unele lucruri se potrivesc în anumite locuri, de zici că pentru ele au fost făcute. Aşa rochiile mele în dulap, chiar şi cele mototolite. Aşa pantofii în debara, deşi rafturile nu le mai ajung de mult. Ataşamentul faţă de locuri şi, mai ales, lucruri este unul dintre marele păcate ale omenirii. Sau cel puţin, în momentul ăsta, aşa-mi pare. Mă mut.
