Luna: August 2011 (Pagina 2 din 5)

Perfectă şi blondă, cu acte-n regulă

Mie nu mi-e frică de sânge, de ace sau vene sparte. Nu mi se face rău, nu-mi vine stomacul în gât, nu mă fac palidă şi nu mă ia cu leşin. Cred că face parte din categoria “eu nu plâng la filme” şi “nici inimă nu am”. E jumătatea aia a mea raţională, care niciodată nu m-a ţinut departe de doctori şi care niciodată nu m-a lăsat intimidată de sculele lor. Fără a fi vulgară, să ştiţi că la 4 ani am fost operată de polipi şi n-am vărsat nici o lacrimă. Doar sânge, mult sânge.

Când îmi fac analizele, urmăresc cu atenţie vârful acului cum se insinuează pe sub zona albăstruie a pielii mele, apoi penetrează vena şi încerc să evit privirea asistentei, ca să nu se simtă intimidată. Apoi abia aştept rezultatele de la laborator, pentru a-mi certifica perfecţiunea: glicemie, calciuri şi magenziuri, trigliceride (ha!) şi colesteroale. Şi multe altele, dar să nu intrăm în vastele culturi ale perfecţiunii. Doar că, de la o vreme, vârsta şi firea mea sportivă, precum şi viaţa relaxată pe care am dus-o mi-au tulburat niţel perfecţiunea. Noroc că blondul se întreţine mai uşor.

Despre analizele de sânge, vă spun doar atât, din puţul convingerilor mele civile şi nu numai: alimentaţia prea puţin are de-a face cu a ne strica perfecţiunea, însă ea împreună cu stilul de viaţă o poate repune în funcţie.

Şi apropo de perfecţiunea mea pe cale de dispariţie, mai nou am o nouă obsesie: intoleranţa alimentară. Mi se trage de la articolul pe care l-am scris pentru numărul de septembrie al revistei ELLE, pentru care m-am documentat în amănunt. Grozave efecte are această alimentaţie asupra noastră! Că unele alimente sau supercombinaţii balonează, constipă etc e de înţeles, dar că ele potenţează depresia nu mai ştiam… Că cică pe baza testelor de intoleranţă la anumite alimente se ameliorează nenorociri mari precum schizofrenia (am citit eu într-o carte deşteaptă de-a maică-mii, scrisă de Patrick Holford). Concret, tipul foloseşte York Test-ul, despre care am citit la Marie Jeanne, şi pe care o să-l fac şi eu. Dacă-mi iese intoleranţă la ciocolată întrebaţi? Această posibilitate nici măcar nu există, la cât de mult îmi place alimentul, e exclus să-mi facă vreun rău: indiferent de cantitate! Şi mai e o treabă importantă: intoleranţa alimentară poate fi explicaţia pentru care multe persoane spun că ele nu pot slăbi. Probabil încearcă asta cu alimentele nepotrivite. Că nici salata nu-i pentru oricine!

Cert e că de când îmi urmăresc eu clinic reacţiile post-mâncătorie, am tras nişte concluzii nu prea fericite: spanacul gătit de bună-mea nu-mi face bine (deşi îmi place de numa’) şi afinele au început să-mi placă fiindcă mă simt într-un anumit fel după ele. Anumit, bun. Plus, mi se pare că-mi mai neutralizează galbenul din dinţi, cum sunt ele aşa albastre (evident, e o prostie, dar dacă mi se pare mie şi-s mai fericită, ce contează!). Deci da, mă duc să-mi fac York Test-ul înainte de a dezvolta o altă obsesie în paralel cu imperfecţiunea. Dacă ultima vine împreună cu vârsta, prima poate să stea la ea acasă, că deja-i oricum aglomerat la noi…

Şi vă spun sincer, am emoţii… perfecţiunea atestată sub parafă de medic încetează a fi un fapt dovedit, începând să fie un obiectiv de atins. Dar eram şi eu perfectă odată… doar că azi, printre job-uri, sesiuni şi stresuri înghiţite, am colesterolul mai prost decât amândoi buncii mei. La un loc.

Liniştea Dobrogei şi farmecul vieţii

Îmi curge nasul şi sunt pregătită să pun de-o răceală din aia care te ţine vreo 3 zile în pat să dormi. Nasul îmi curge de la aerul condiţionat administrat pe cale directă în figură, iar răceala n-are nici o şansă de a se lipi de mine, la cât abuzez de vitamina C.

Astăzi m-am trezit la amiaz şi am dat o fugă rapidă până la o prietenă din Dristor, că mă aştepta la cafea. Sărit peste micul dejun, sărit peste postat pe twitter, sărit peste făcut bagaje. Revenit la vechile poveşti, ca un rezumat prost, făcut de un copil în clasa a 5a. Prost, fiindcă nu-ţi păstrezi obiectivitatea, ci îţi exprimi sentimentele în mod direct. Am recitit textele din călătorie şi-am revăzut pozele cu o sinceră invidie pe mine, cea care era acolo şi atunci. Ieri, în drum spre Bucureşti, ne-am oprit la cetatea Libida, un fel de metropolă de secol 4, rămasă acum ca un bătrân paralizat în grija unor oameni, care nu pot face mai mult decât să-i şteargă fruntea cu o compresă rece. Nici bani de “Pampers” ei nu au. Cetatea Libida e în proporţie de peste 75% sub pământ, îngropată sub aproximativ 80 de case ale sătenilor din Slava Rusă. Straturile de piatră şi cărămidă din compoziţia zidurilor descoperite arată perioadele cărora le-a stat martor tăcut, exact ca vergeturile pe coapse sau celulita adunată-n timp. Muuult timp. Doar că atunci când vrei să fie puse în valoare, chiar şi cele mai chinuite ziduri sau siluete de femei pot atrage turişti şi admiraţie. Şi nu, turiştii nu au nimic păcătos, ba unora chiar s-ar putea să le placă şi să nu se mai dea plecaţi.

Apoi am revenit la Capidava. Prima dată, în prima zi de excursie, n-am înţeles Capidava, probabil nu eram pregătită. Însă ieri a fost un moment: pe-o piatră printre nişte greieri şi într-un soare topitor ca Maoam-ul cu gust de cireşe. Există momente când eşti recunoscător liniştii că există şi telefonului, că n-are semnal. Când toate dimensiunile se dilată şi se scurg să se cureţe în Dunăre. Când radarele emoţionale au pană de curent şi inima-ţi bate fără tine. Acolo, pe piatră, mi-am dat seama că oamenii îmi plac cel mai mult când se aud din depărtare. Şi cineva mi-a confirmat imediat că ăsta-i farmecul Dobrogei. Ceea ce nu ştiu însă e dacă ăsta e şi farmecul vieţii. Sau cât e de trist dacă aş chiar crede asta.

Revenind la viaţa mea din Bucureşti şi la iaurtul din cutie, mă întreb, nu cât sunt de departe de adevăr, ci dacă mai există o şansă de-a mă întoarce vreodată. La acea linişte primordială, la 3 mese pe zi şi somn de după-masă. Am aşa un chef să mă joc cu copiii mici. Fiindcă în viaţa mea din Bucureşti şi plasticul ce mă-nconjoară, am senzaţia că ei sunt singurul adevăr care-a rămas. Vreau şi eu copilul meu. Tocmai de asta. Sau, până atunci, măcar să răcesc şi să dorm vreo 3 zile.

———————————————

Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCRDacia,RomtelecomParalela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.

foto 1: Alex Dima, foto 2: evident că eu 😛

Cât timp petreci afară?

Ştiţi cum atunci când eşti bebeluş, ai program fix, mănânci regulat, faci baie în fiecare zi (bine, ţi-o fac alţii, fiindcă tu activ faci prea puţine lucruri: probabil doar pe tine) şi ieşi în parc la plimbare. Zilnic cel puţin un ceas, dacă nu şi mai multe. Mai ţineţi minte?

Astăzi nu mai facem pe noi şi ne spălăm la duş, am învăţat să (ne) mâncăm singuri şi, de obicei, între noi. Ne facem după voie programul, dar întotdeauna cu binecuvântarea şefului, niciodată cu cea a copiilor. Am învăţat să articulăm sunete, dar am uitat să nu ne rănim cu ele. Cunoaştem algoritmi complicaţi şi termeni de specialitate, dar am uitat cei şapte ani de-acasă. Suntem personalităţi, avem funcţii înalte şi pretenţii de domni, dar am uitat că nu suntem asta pe spinarea altora. Am învăţat să strălucim doar punându-i pe ceilalţi în umbră, am învăţat să mergem, dar am uitat care-i direcţia corectă. Acum ştim să alergăm, dar am uitat ce-i ăla “echilibru”. Haideţi să nu fim demni doar de zerourile din conturile noastre! Haideţi să învăţăm să spunem mulţumesc şi să nu mai dăm ordine altora, când putem să îi rugăm frumos. Haideţi să ne amintim regulile de bază ale jocului, fără a ne crede prea deştepţi ca să le aplicăm şi noi. Haideţi să mâncăm regulat, să facem baie în fiecare zi şi să ieşim mai des la plimbare. De câte ori pe săptămâna mâncaţi gătit. Şi cât timp petreceţi zilnic în aer liber.

Bloggeri sarind take two from trafictube on Vimeo.

Nu înţeleg de ce, dacă soarele apune în fiecare zi, eu trebuie să plec în Redescoperă, ca să-mi amintesc cât de frumos o face.

————————————————-

Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCRDacia,RomtelecomParalela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.

sursa: Răzvan

Reminiscenţe din copilărie

Ziua 6

Eram aşa: cu barca pe conductă deja a doua zi consecutiv, a doua oră de şezut şi făcut nimic în afară de bătut soarele-n cap şi holbat la mediul înconjurător. Delta e frumoasă, dar e multă, domne. Şi cum stăteam eu aşa pe modul bosumflici în sinea mea, uitându-mă în jur la ceilalţi care savurau fiecare fir de iarbă (vizual, desigur) parcă doar în ciuda mea, mă luau nişte nervi grozavi, cum vă puteţi imagina că aţi avea să aşteptaţi la stomatolog, deşi nu aveţi programare (adică, nici măcar!). Buuuun, apoi a fost un moment în care mi-am dat seama că n-am cum să dau soarele pe repede-nainte să vină noaptea aia o dată şi să ne întoarcem la hotel!!!, m-am întrebat oare de ce oi fi eu defectă şi enervată de tot ceea ce trecea de primele 5 şi cele mai palpitante minute în barcă. Într-un acces de auto-psihanaliză făcută la rece (soarele ardea din spate), am căutat răspunsul în fix copilărie. Şi mi-am amintit ceva fascinant: lecţia de biologie din clasa a 5a. Ce horroreală!!! Pe vremea când singura variantă ca eu să pricep că trebuie să învăţ ca să ştiu şi cum se face asta mai exact, a stat mama de capul meu şi a învăţat lecţie cu mine. Niciodată nu s-a mai întâmplat asta ulterior până în anul 1 la biochimie, de asta e în felul acesta de memorabil.

Culmea e că după ce mi-am amintit până şi cât de rârâit era sasul de prof şi că-l chema Gieser şi ne aducea frunze şi ace de coniferi şi că n-am ţinut nimic minte, m-au lăsat nervii şi m-au apucat altele. Printre care -normalitatea. Şi ca să vedeţi că normalitatea Deltei e la cel mai înalt nivel, aruncaţi un ochi peste  senzaţionalul clip filmat din zmeul mânuit cu acelaşi talent cu care povesteşte, de către marele Augustin Radu! Sunt şi eu în barcă, mai blondă, aşa cum mă ştiţi.

———————————————-

Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCRDacia,RomtelecomParalela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.

Cum să nu-ţi baţi joc de copilul tău

Nu uitaţi: Copiii nu se pot apăra. Copiii nu au nici o vină. – din capitolul ojă roşie pe unghii de copile la grădiniţă, cercel în ureche şi telefon mobil de la prima băiţă. Sunt lucruri inutile, iar copiii sunt frumoşi şi fără zorzoane, codiţe sau alte boieli. Nu-i urâţiţi, că oricum cresc ei singuri şi se ocupă de asta.

Astăzi nu am redescoperit nimic

Da, Mugur, de oriunde aş fi peste trei-patru luni sau ani, oricât de frig sau cald mi-ar fi, de zilele astea o să-mi aduc toată viaţa aminte. Fiindcă n-am redescoperit nimic, ci am descoperit Delta Dunării. Şi, da, recunosc, a fost un moment în care m-am simţit într-un fel vinovată că am văzut mai întâi mangrovele şi crocodilii din Florida şi, abia mult mai târziu, salciile şi pescăruşii din Deltă. 

Ce am învăţat: că trebuie s-o vezi o dată-n viaţă şi apoi să o arăţi şi mai departe. Peisajele sunt exact cum le ştiam din poze, doar că sentimentul “all D” e diferit. Mi-a plăcut enorm, însă am înţeles că Delta nu e a tuturor. Delta nu e a mea doar fiindcă-mi scrie în româneşte pe acte. Sau pentru că-mi place cum se combină cerul albastru cu cenuşiul apei printr-o trecere verde de frunze. Nu, Delta e a celor ca Ionuţ, băiatul care conducea barca şi ştia parcă şi valurile pe de rost. Delta e a celor ca Doru, care iubeşte natura mai mult decât voi putea eu pricepe vreodată. Delta e a păsărilor, a cerului şi a bărcilor. Delta e a Dunării.

Cât despre mine, fată de oraş şi de pretenţii intelectuale, care atârnă greu când ştii că trebuie să-ţi pui pantaloni lungi, că-s prea multe aluniţe pe picioare, şal peste tricou, din acelaşi motiv, ochelari de soare şi pălărie cu boruri largi ca să acopere faţa şi cremă cu factor 50 pe orice milimetru pătrat de piele, rămas neacoperit, care atârnă a naibii de greu când ştii că vântul îţi usucă buzele şi tu ţi-ai uitat strugurelul acasă, că soarele strică blondul şi tu nu poţi renunţa nici vara la foehn, cât despre mine… deşi n-am înţeles-o, ea m-a bucurat imediat înapoi. Mi-a încărcat bateriile ca iPhone-ul când îl bagi 10 minute în priză. Am visat cu ochii deschişi la desenele de când eram mică, la ce Dumnezeu or avea greierii şi la cum ar fi fost să fie. Mi-am dorit să călătoresc în spaţiu când m-oi face mare, că tare mică m-am simţit. Cred că ăsta a fost sentimentul: de spaţiu şi univers. De Dumnezeu.

Deşi pentru mine toate buruienile arată la fel şi păsările se împart în  albe şi negre, în seara asta, mă duc la culcare cu o sinceră invidie pe Doru , că ştie cum le cheamă … şi pe ele, că ştiu cum să zboare. Şi fiindcă Delta nu e şi a mea.

—————————————–

Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCRDacia,RomtelecomParalela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 136 queries in 0.185 s