Perfectă şi blondă, cu acte-n regulă

Mie nu mi-e frică de sânge, de ace sau vene sparte. Nu mi se face rău, nu-mi vine stomacul în gât, nu mă fac palidă şi nu mă ia cu leşin. Cred că face parte din categoria “eu nu plâng la filme” şi “nici inimă nu am”. E jumătatea aia a mea raţională, care niciodată nu m-a ţinut departe de doctori şi care niciodată nu m-a lăsat intimidată de sculele lor. Fără a fi vulgară, să ştiţi că la 4 ani am fost operată de polipi şi n-am vărsat nici o lacrimă. Doar sânge, mult sânge.

Când îmi fac analizele, urmăresc cu atenţie vârful acului cum se insinuează pe sub zona albăstruie a pielii mele, apoi penetrează vena şi încerc să evit privirea asistentei, ca să nu se simtă intimidată. Apoi abia aştept rezultatele de la laborator, pentru a-mi certifica perfecţiunea: glicemie, calciuri şi magenziuri, trigliceride (ha!) şi colesteroale. Şi multe altele, dar să nu intrăm în vastele culturi ale perfecţiunii. Doar că, de la o vreme, vârsta şi firea mea sportivă, precum şi viaţa relaxată pe care am dus-o mi-au tulburat niţel perfecţiunea. Noroc că blondul se întreţine mai uşor.

Despre analizele de sânge, vă spun doar atât, din puţul convingerilor mele civile şi nu numai: alimentaţia prea puţin are de-a face cu a ne strica perfecţiunea, însă ea împreună cu stilul de viaţă o poate repune în funcţie.

Şi apropo de perfecţiunea mea pe cale de dispariţie, mai nou am o nouă obsesie: intoleranţa alimentară. Mi se trage de la articolul pe care l-am scris pentru numărul de septembrie al revistei ELLE, pentru care m-am documentat în amănunt. Grozave efecte are această alimentaţie asupra noastră! Că unele alimente sau supercombinaţii balonează, constipă etc e de înţeles, dar că ele potenţează depresia nu mai ştiam… Că cică pe baza testelor de intoleranţă la anumite alimente se ameliorează nenorociri mari precum schizofrenia (am citit eu într-o carte deşteaptă de-a maică-mii, scrisă de Patrick Holford). Concret, tipul foloseşte York Test-ul, despre care am citit la Marie Jeanne, şi pe care o să-l fac şi eu. Dacă-mi iese intoleranţă la ciocolată întrebaţi? Această posibilitate nici măcar nu există, la cât de mult îmi place alimentul, e exclus să-mi facă vreun rău: indiferent de cantitate! Şi mai e o treabă importantă: intoleranţa alimentară poate fi explicaţia pentru care multe persoane spun că ele nu pot slăbi. Probabil încearcă asta cu alimentele nepotrivite. Că nici salata nu-i pentru oricine!

Cert e că de când îmi urmăresc eu clinic reacţiile post-mâncătorie, am tras nişte concluzii nu prea fericite: spanacul gătit de bună-mea nu-mi face bine (deşi îmi place de numa’) şi afinele au început să-mi placă fiindcă mă simt într-un anumit fel după ele. Anumit, bun. Plus, mi se pare că-mi mai neutralizează galbenul din dinţi, cum sunt ele aşa albastre (evident, e o prostie, dar dacă mi se pare mie şi-s mai fericită, ce contează!). Deci da, mă duc să-mi fac York Test-ul înainte de a dezvolta o altă obsesie în paralel cu imperfecţiunea. Dacă ultima vine împreună cu vârsta, prima poate să stea la ea acasă, că deja-i oricum aglomerat la noi…

Şi vă spun sincer, am emoţii… perfecţiunea atestată sub parafă de medic încetează a fi un fapt dovedit, începând să fie un obiectiv de atins. Dar eram şi eu perfectă odată… doar că azi, printre job-uri, sesiuni şi stresuri înghiţite, am colesterolul mai prost decât amândoi buncii mei. La un loc.