Unde sunt dascălii de ieri, că astăzi nu sunt niciodată. Ştiţi, cred că oamenii-şi primesc de obicei mai mult decât merită, iar eu mi le-am primit, la vremea mea, pe profa de română, pe cea de religie şi …am încălecat pe-o şa. Enumeraţia asta e prea scurtă pentru o poveste cu final fericit. Dar, probabil, sunt daruri exprimate în oameni, pe care le primeşti ca să te bucuri de ele o viaţă. Ca o baterie reîncărcabilă din tolba de-amintiri. Şi din sufletul tău de copil. Sunt oameni care îţi ating existenţa cu atâta blândeţe, înţelepciune şi iubire, încât nu îţi deschid doar mintea, ci şi sufletul. Tocmai pentru a-i putea înţelege şi ierta pe unii dintre cei care le vor urma în timp şi spaţiu. dascălii de niciodată. Ştiţi, a fi Dascăl e o misiune, nicidecum o capacitate. Cât de curând, voi reuşi să-i iert pe cei care confundă asta într-un exerciţiu trist, de fiecare zi… Şi pe mine, pentru neputinţa de-a mă fi supărat vreodată.
Azi am citit o scrisoare. Care-a fost ca de la mine pentru mine, însă trimisă de altcineva. Care mi-a desenat în versuri şi imagini un vis pe care o să îl îndeplinesc odată. Care mi-a arătat că, şi printre lacrimi, poţi deschide ochii, pentru a vedea drumul pe care să mergi. Înainte. Timpul şi tinereţea. Banii, că au şi ei un loc în propoziţie.
O să învăţ franceza, dar nu ştiu dacă în Paris.
“Sunt un volum ce n-are titlu încă.” Dar, ştiţi, mă rog să îl cresc atât de frumos, pe cât lumina care-l va vedea odată…
