Luna: June 2010 (Pagina 2 din 3)

Aş vrea să scap din mintea mea

V-am mai spus că totul e în capul nostru, nu-i aşa?

Acum adaug că aş vrea să scap de-acolo. Şi nici măcar în vizită nu m-aş mai duce, nu vreau să ştiu ce e în capul altuia. Nu-i mai bine să bănuieşti? Decât să înlături orice dubiu…

*O vreme, gândirea este în renovare. Ne cerem scuze pentru inconvenient.

Despre urări şi blugii din liceu

Spune-mi ce-mi doreşti ca să-ţi spun cine eşti e prea dur. Mai ales că problema asta a mea e veche, e cronică aşa. Iar luna iunie (când sărbătoresc de la început până la sârşit şi primesc tot felul de urări) a fost o inspiraţie reală. Încă mai este.

Înţeleg gândul bun, deci nu vă grăbiţi să mă faceţi nerecunoscătoare. Dar nu înţeleg de ce să urezi cuiva să rămână aşa cum este. Sau să fie ca altcineva. Să picteze ca Picasso şi să cânte ca Pavarotti. Să scrie ca Eminescu şi să compună ca Mozart. De ce să nu-i doreşti să fie mai grozav decât ăştia enumeraţi? Dacă tot îi vrei binele pe bune…

Pe mine m-ar enerva îngrozitor să fiu ca altcineva. M-ar satisface enorm să fiu mai bună. Ca mine. Asta e ca urcatul pe cântar: singurul reper trebuie să îţi fii tu. Şi blugii tăi din liceu. 😉

Visând la o vacanţă de nimic

Cineva îmi citea astăzi o ofertă de vacanţă. Suna cam aşa: cazare la 18 km de oraş, fără mijloace de transport, fără mic dejun,  fără curent electric, fără cablu TV,  fără , fără. Iniţial am râs amândouă, am zis că e precis “la mişto”, dar imediat următorul meu gând a fost: semnal la mobil este? Că dacă şi ăsta e “fără”, mi-am găsit locul ideal de concediu!

Ştiţi cât e de frustrant să ai cum şi cu cine, dar să nu ai când pleca? Am ajuns să jucăm rolurile pe care doar le compătimeam de curând, arătându-le cu degetul la rubrica “aşa nu”, bineînţeles.

Ştiţi vreun loc fără timp? Fiindcă mă gândeam că, poate, unde timpul nu există, nu există nici posibilitatea de a nu-l avea. Şi i-am spus lui să mergem undeva o săptămână, unde să facem nimic toată ziua, să mâncăm doar când ne e foame şi să ne culcăm doar după ce m-am săturat să-l ţin în braţe.

Ştiţi ce mi-a zis? Că nu. Că dac-am merge o săptămână, am lua şi timpul după noi. Aşa că… doar să mergem.

Ceea ce-mi doresc din suflet.

Să continuăm frumos

Weekend-ul acesta am fost plecată din nou, însă detaliile le veţi citi în numărul de august al revistei ELLE. Oricum, m-am întors mai bogată, mai uimită, mai entuziasmată decât v-aţi putea imagina. Şi cu picioarele mai umflate decât ar fi crezut vreodată saboţii mei că se poate.

De la o vreme, mi s-au schimbat criteriile de apreciere. În diverse situaţii. De exemplu, nu îmi mai trebuie chestii pentru mine. Mi se pare mult mai grozavă bucuria pe care i-o pot face cuiva. Altcuiva. E felul în care îmi culeg satisfacţia din obiecte. Până acum îmi trebuia mie să le am, să le port, să le stric. Sau le voiam eu, pur şi simplu. Nu mai.

Din Grecia, m-am întors cu un semn de carte magnetic. Şi vreo 3 poze. Plus, cadouri.  De la o vreme, nu mai sunt fascinată de locurile în care ajung, ci de oamenii pe care îi cunosc. Poze nu mai fac demult cu frenezie, doar ca să am ce arăta acasă, ba acum nici nu mai povestesc pe unde-am  fost. Ci pe cine am întâlnit. Şi ce am auzit.

Dar de data asta, aş avea prea puţine de zis. Fiindcă m-aş teme să nu greşesc. Doar atât vă spun, că-i ştii din prima pe acei oameni care nu-ţi sunt rude şi te simţi norocos că-i cunoşti. Că există oameni care-şi pun amprenta nu pe alţi oameni, ci pe omenire. Şi pe tine, ăla micu’ şi blond, care te bucuri ca un copil, când ţi se cere o carte de vizită. Nu dintr-un gest de curtoazie, nici dintr-o serie de gesturi, ci dintr-o sinceră apreciere. (Exprimată în cuvinte, pe care nu îndrăznesc să le zic, că prea sună a laudă).

Astăzi mă culc mai târziu decât aş fi sperat, cu picioarele mai obosite decât e legal la vârsta mea, dar cu două convingeri absolute (dacă cei doi termeni se suportă între ei):

  • fiecare pas merită, chiar şi atunci când nu eşti sigur dacă e înainte sau înapoi       şi
  • dacă părinţii noştri au făcut o treabă atât de bună când ne-au crescut, datoria noastră e (măcar) să păstrăm ritmul. Să continuăm frumos!

Asta se vede şi când nu te chinui să arăţi. Eu eram într-o grădină zoologică, în cele mai lungi mâneci din bagaj şi cu cea mai de paie pălărie pe cap. Departe de cea mai drăguţă ipostază a mea.

  • Şi să avem curaj.

Anul 24

Speranţa că o dată cu vârsta vine şi maturizarea e bine să o abandonăm din vreme, căci altfel riscăm (dez)amăgiri repetate. Eu de pe la vreo cinşpe ani aştept momentul ăla în care n-o să mă mai chinuie gânduri contradictorii şi întrebări fără răspuns. Aproape 10 ani mai târziu, nu simt prea multe îmbunătăţiri la capitolul ăsta. Căci, precum suma viciilor, şi suma dilemelor rămâne constantă. Doar anii se adună. Şi cică după 25 şi neuronii încep să devină amintiri. Ce mai, viitorul sună bine! Păcat că n-o să mai ştim multe despre trecut… :p

Începe cel de-al 25lea an al vieţii mele. Teoretic sunt o tânără femeie, studentă la o facultate de soi, cu  slujba perfectă şi un IQ care ar trebui să mă scutească de anumite insomnii. Şi pe mine şi pe mama. Practic sunt un copil trezit din când în când într-o realitate pe care şi-o recunoaşte doar când îi convine. De fapt sunt o puştoaică într-o mulţime de roluri, pe care le încerc cu degetul, nici măcar cu linguriţa. Şi nu de frica să nu mă îngraş, ci să nu mă îmbăt cu apă rece. Fiindcă atunci când nu eşti obişnuit, repede ţi se urcă la cap.

Zilele trecute m-am nimerit citind nişte rânduri scrise de prietena mea cea mai bună în albumul de clasa a 12a. Uitasem cât de actuale pot fi unele cuvinte doar fiindcă sunt spuse din suflet. Citeam şi-mi aminteam de mine. Pe vremea aia nu ştiam atât de multe, dar ştiam mult mai bine ce ştiam. Lucruri simple. Se zice că înţelepciunea vine cu vârsta. La mine e invers, se pare. Astăzi am nevoie de argumente şi dovezi care să-mi susţină principiile cu care porneam atunci. Iar de ziua mea, îmi doresc ce mi-am dorit şi altă dată, doar în contexte diferite. Răspunsuri.

Nu aş vrea să cred niciodată despre mine că sunt atât de grozavă pe cât îşi imaginează alţii. Fiindcă întotdeauna mai e ceva de imbunătăţit. Mai ales în ochii mei.

Goluri sub reflectoare

În ultima vreme am aşa o senzaţie că joc rolul principal în filmul “prietenul nostru, fraierul nostru”. Cu acutizări repetate, încât aproape aş putea spune că am dezvoltat un algoritm pe faza asta.

Credeţi că respectul şi bunul simţ ies dintr-o schemă a prieteniei? Nici vorbă, dragilor, niciodată! Oricât de mult aş şti că se bucură mama când o sun, încerc să evit ora prânzului în weekend. Că nu vreau să-i deranjez pe oameni de la masă, chiar dacă sunt părinţii mei. De fapt, mai ales că sunt părinţii mei.

Şi unde mai demult aveam probleme de genul…că nu pricepeam de ce abandonăm bunele maniere şi minimele reguli de curtoazie când vine vorba de “ai noştri”, bazându-ne doar pe iluzia că “ni se cuvine“, acum am trecut la următorul nivel de dilemă, unde nici măcar prietenii/rudele nu mai fac subiectul acesteia, ci nişte iluştri necunoscuţi. Ce vreau să spun e că oricât de iluştri, tot necunoscuţi. Şi tot n-am nici o vină. Şi, mai ales, nici o obligaţie.

Iar un soţ care-şi ia peste picior soţia, doi prieteni care se jignesc sub acoperirea “că glumim”, un bărbat care nu deschide uşa doamnei de lângă el, un şef care e mai mult stăpân şi mai puţin om … toţi ăştia îşi anulează calitatea, de orice (altă) natură ar fi ea. Fiindcă atunci când nu construieşti pe natura ta de “om”, pe cât de înalt edificiul, pe atât de rapid ţi se duce dracului înălţimea. De la stele la pământ, distanţa se măsoară în timp. Indiferent de direcţie. Cu precizarea că cea descendentă se parcurge cu viteza luminii. Luminii puse pe natura aia a ta, care lipseşte cu desăvârşire. Nu înseamnă că, dacă nu se văd, nu există. Vezi titlul.

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 126 queries in 0.216 s