Goluri sub reflectoare

În ultima vreme am aşa o senzaţie că joc rolul principal în filmul “prietenul nostru, fraierul nostru”. Cu acutizări repetate, încât aproape aş putea spune că am dezvoltat un algoritm pe faza asta.

Credeţi că respectul şi bunul simţ ies dintr-o schemă a prieteniei? Nici vorbă, dragilor, niciodată! Oricât de mult aş şti că se bucură mama când o sun, încerc să evit ora prânzului în weekend. Că nu vreau să-i deranjez pe oameni de la masă, chiar dacă sunt părinţii mei. De fapt, mai ales că sunt părinţii mei.

Şi unde mai demult aveam probleme de genul…că nu pricepeam de ce abandonăm bunele maniere şi minimele reguli de curtoazie când vine vorba de “ai noştri”, bazându-ne doar pe iluzia că “ni se cuvine“, acum am trecut la următorul nivel de dilemă, unde nici măcar prietenii/rudele nu mai fac subiectul acesteia, ci nişte iluştri necunoscuţi. Ce vreau să spun e că oricât de iluştri, tot necunoscuţi. Şi tot n-am nici o vină. Şi, mai ales, nici o obligaţie.

Iar un soţ care-şi ia peste picior soţia, doi prieteni care se jignesc sub acoperirea “că glumim”, un bărbat care nu deschide uşa doamnei de lângă el, un şef care e mai mult stăpân şi mai puţin om … toţi ăştia îşi anulează calitatea, de orice (altă) natură ar fi ea. Fiindcă atunci când nu construieşti pe natura ta de “om”, pe cât de înalt edificiul, pe atât de rapid ţi se duce dracului înălţimea. De la stele la pământ, distanţa se măsoară în timp. Indiferent de direcţie. Cu precizarea că cea descendentă se parcurge cu viteza luminii. Luminii puse pe natura aia a ta, care lipseşte cu desăvârşire. Nu înseamnă că, dacă nu se văd, nu există. Vezi titlul.