Eticheta: fete si baieti (Pagina 1 din 7)

Frumuseţea nu se cultivă cu rujuri

Valoarea frumuseţii ne este transmisă gata pervertită din generaţie în generaţie, căci părinţii noştri o predau aşa cum au primit-o şi ei, la rândul lor. Iar atunci când te-ai făcut destul de mare, cât să îţi dai seama că sânii oricum se lasă şi cearcănele se instalează neautorizat, poate fi prea târziu să recurgi la alte trucuri de cultivare, cum ar fi o carte deşteaptă sau o excursie în Orient. Fiindcă, o dată cu sânii, te lasă şi articulaţiile şi memoria. Că nimic nu ţine la nesfârşit.

De aceea zic, frumuseţea e poate cel mai atractiv element la un om, dar nu o confundaţi cu rujul. Şi doriţi-vă forme voluptoase în circumvoluţiuni cerebrale şi nu, în cupa de la sutien. Antrenaţi-vă mai degrabă memoria decât fesierii, vă va fi de mult mai mare folos la un moment dat. Chiar dacă la 18 ani lucrurile păreau să stea altfel. Adică, fesierii chiar stăteau alt- fel. Lărgiţi-vă sfera cunoaşterii înaintea sferei de influenţă, căci cauzalitatea funcţionează unidirecţional. Când e în sens invers, e şi cu termen limitat.

Iar în mintea bărbatului, frumuseţea femeii lui se naşte pe retină, se continuă între palme şi se păstrează între tâmple. (Bine, poate mai face un popas între coapse, dar despre asta, altă dată, că acum vorbim poezie. Şi se strică ritmul şi se întrece măsura.)
Aşa că, îmbogăţiţi-vă mintea şi nu garderoba. După o vreme, cele mai scumpe haine pe acelaşi manechin îşi pierd efectul asupra privitorului. Nu-i permiteţi să ştie pe de rost ce se ascunde dedesubt.

Şi nu vă lăsaţi frumuseţea consumată. Fie ea cât de fibrată şi deşteaptă, nu încetaţi niciodată să vă străduiţi. Căci, şi pentru cea mai frumoasă femeie din lume, există un bărbat care s-a săturat să o f**ă.

Trei calităţi. Zero condiţii.

Mă tot macină o treabă, mereu aud vorbindu-se despre “ce-mi doresc de la celălalt”, “cum să fie jumătatea mea”, cum să se poarte, cum să miroase, ce flori să-mi aducă, de câte ori să sune la uşă, chestii din astea. Sau chiar detalii precum, ce şeptar să conducă, ce cupă să poarte, ce nasture descheiat, etc.

Toţi avem cerinţe. Da’ cerinţe, domne! Şi oferta…, unde-i oferta?!

Aşa că vin eu cu următoarea propunere, exerciţiu de imaginaţie: numiţi 3 calităţi pe care vi le doriţi şi 3 pe care le oferiţi. Dar zero condiţii, adică 3 pe care le oferiţi indiferent de ce primiţi. Deci fără, dacă tu eşti sincer cu mine, sunt şi eu cu tine, dar până atunci mint de îngheaţă apele. Că aşa ajungem la eu ofer, dacă primesc doar. Şi atunci aştept mai întâi să primesc ca să ofer, iar în timp ce voi aştepaţi să primiţi şi să doriţi, nimeni nu mai oferă nimic. Şi iar ne întrebăm cine a fost mai întâi: oul sau găina.

Ce îmi doresc de la celălalt: unu-doi-trei.
Şi ce ofer: unu-doi-trei.

Cică regula de aur e să iubeşti, că ţi se va întoarce. Dar au uitat să preiczeze ce anume. Că şi palmele se întorc peste figuri.

Voi sunteţi mari, voi ştiţi mai bine! Sunt curioasă.
Până scrieţi, eu mai cresc…

Valentin e noul Revelion

Am simţit aceeaşi nebunie în aer, asemănătoare cu cea dinaintea revelionului, când toată lumea caută o jumătate tranzitorie cu care să se pupe sub vâsc. Nu ştiu pe unde se pupă de valentin, dacă aveţi dv ceva informaţii, rămân recunoscătoare. Oricum, singurul vinovat e el, dl Valentin, că hormonii încă hibernează şi nici cheful de trezit n-are cum să-i lovească, mai ales dacă au ascultat vreo prognoză meteo recentă.

Şi până la urmă nici nu e rău să ai motive să ţi-o cauţi, cu lumânarea, pe jumătatea AIA, că cine ştie de unde sare iepurele. Iar presiunea socială e mare, mai ales pe timp de criză. Dacă auziţi de vreo superofertă pe undeva, spuneţi-mi şi mie. Din nou, o să rămân recunoscătoare. Cu toate că în superoferte nu mai cred demult.

Fiindcă pleci acasă fericit de ce meganoroc a dat peste tine, ba mai suni şi toate prietenele să le faci geloase, iar când desfaci ambalajul constaţi că fie ţi-ai luat mai mult decât îţi trebuie, de fapt, fie că termenul de valabilitate tocmai a expirat. Ambele variante – necâştigătoare. Mai încercaţi!

Deci grijă la superofertele scoase pe piaţă înainte de “sărbători”. Rareori sunt proaspete. De preferat iubitul de sezonul trecut. Cu avantajul că el ştie deja cum îţi place să fii ţinută în braţe. Ba mai mult, îi place şi lui 😉


p.s. Ce ziceam anii trecuţi despre asta, că atâta am tot zis, de parcă şi ideile au intrat în criză:

Iubirea unei femei. Desfiinţare.

A ei – mai mică şi cotidiană, a lui – măreaţă şi artistică, prin esenţă. Ele iubesc banal şi îşi compun sentimentele din gesturi care nu se văd până nu încep să-ţi lipsească. Ei iubesc elegant şi din când în când, ca în filmele clasice ori dramele poeţilor nefericiţi. Ele iubesc mărunt, ei iubesc platonic.
Ele se exprimă în prăjituri făcute cu stângăcie şi pahare cu apă servite la bot. Ei cumpără inele scumpe cu pietre preţioase, purtate la vedere. Ştiu femei care se ridică din pat pentru bărbatul lor şi altele care îi cedează bucata mai bună de carne. Şi ştiu bărbaţi care plătesc pe alţii ca să schimbe un bec la maşină. Chiar dacă şi o blondă se pricepe la aşa ceva.
Ele se sacrifică bucuros pentru bărbatul lor, într-o dăruire pe care el n-o va putea înţelege decât târziu şi practica, niciodată. Fiindcă bărbatul când iese din zona lui de confort îşi iese din minţi. Cunosc tipi care ştiau să cumpere diamante, dar uitau că există şi flori neîmpachetate. Şi când nu mai era nevoie de diamante, nici o floare din lume nu mai salva situaţia. Iar ei erau pierduţi pentru totdeauna.
Femeile au un regim al lor de hrană pe bază de bucurie pricinuită, efort care nu lasă febră musculară în urmă. Ci doar pură plăcere. Ştiu tipe care dau totul în pat, uitând că mai au şi ceva de primit. Şi le ştiu fericite.

Dar nu ştiu cât din treaba asta are de-a face cu EL şi cu legătura respectivă sau cu nevoia femeii de dăruire, de raţie alimentară descrisă mai sus. Nu ştiu ce legătură are cu sursa.
Fiindcă femeia e mult mai raţională când iubeşte. Femeia nu scrie poezii şi nici nu cumpără inele. Femeia face cartofi prăjiţi. Iar cartofii prăjiţi sunt pe placul multora, însă inelele se dau pe măsură exactă. Femeia are prietene aproape de sufletul ei, fiinţe cu care împărtăşeşte stări, dureri şi bucurii. Femeia e mai în contact cu sentimentele ei şi cu oamenii din jurul lor. În schimb, bărbatul o are doar pe ea – femeia lui. El are amici cu care merge la meciuri sau bea bere, cu care discută de fotbal şi politici aberante. Uitaţi-vă prin oraş la dimensiunile grupurilor de fete şi celor de băieţi. Să vezi doi tipi la o masă poate fi chiar ciudat, în schimb imaginea de două tipe la cafea e dintre cele mai comune.
Şi se ştie că un grup cu cât e mai mic cu atât e mai legat. Pentru femei e important să spună, pentru bărbaţi, cui spun. Ele îşi doresc o rochie de mireasă, un soţ şi musai copii. Ei nu vor o nevastă, dar îşi doresc mireasa şi mama pruncilor săi.

Sunt convinsă că cel mai aproape sufletului unui bărbat este femeia pe care o iubeşte. Iar bărbatul iubeşte mult mai greu decât femeia. Adică, mai rar.

Ziceţi ce vreţi, dar statistica făcută de mine aşa arată: după o relaţie serioasă, o femeie îşi găseşte mult mai repede pe cineva serios decât bărbatul. Se vindecă de el şi se îmbolnăveşte de altul. Însă bărbatul acela are toate şansele să nu se vindece mai niciodată.

… şi când te gîndeşti că îmi doream să fiu băiat…

Pe urmele demonilor

Zilele acestea citesc ceva plăcut şi deloc solicitant, ba picat în mâinile mele ca dintr-un fel de complot ciudat, o dată cu prima ninsoare. Cei care aţi citit ştiţi despre ce vorbesc. Ceilalţi să stea liniştiţi, n-au pierdut mare lucru. Precizez că aceasta nu este o recomandare de carte, nici măcar un articol propriu-zis. E doar o înşiruire de gânduri, de vise transpuse şi mărturisiri cărora n-o să am vreodată curaj de a le da glas. Decât formă.

Iată-mă.

Despre înşelat şi alţi demoni

Se zicea despre o femeie şi un bărbat. Puşi ca într-o oglindă, nu se iubesc între ei, ci iubesc în două planuri diferite, complet întâmplător intersectate. Şi iubesc – fiecare pe omul lui- absolut, curat şi nebun. Iubesc în felul acela în care doar cărţile scriu, iar oamenii doar îşi doresc să trăiască. Dar momentul întâmplător îi găseşte pe cât de leşinaţi de iubire, pe atât de leşinaţi şi de dor. Căci jumătăţile erau la New York, respectiv la Londra. Cu treabă. Cu navete pe avioane şi conversaţii pe mess. Cu vibratoare în dulap şi unghii roase de necaz. (Tată, aşa era-n poveste, eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă cuvântul ăla. “Necaz”, desigur.)
În fine, oamenii se întâlnesc, nu-şi pot ţine hainele pe ei şi cu asta basta. După care e vorba de şters urma păcatului, de pe pielea, aşternutul şi sufletul lor.
Povestea e spusă de ea. Care-şi explică nevinovăţia, aducând iubirea pentru cel de departe ca probă absolută. O banalitate demnă de clasa a 2a, o să-mi spuneţi. Dar finalul (chiar dacă previzibil) întoarce situaţia şi schimbă verdictul. Hainele zburaseră doar într-un vis de-al ei, păcatul fusese născut în mintea ei bolnavă. De dor şi de iubire. Îmbolnăvită de un chip de bărbat, care nici în vise nu-i mai era accesibil. Nici în acele vise măcar…

Un băiat mi-a spus odată că bărbatul poate iubi doar cu trupul, fără să-şi implice şi sufletul în actul trupesc. Iar eu i-am răspuns că şi femeia poate iubi doar cu mintea, fără să conteze că al cui e trupul iubit.

Că urmele se şterg, dar demonii rămân.

Re-poezie de weekend

Una din dimineţile acestei săptămâni a fost absolut minunată, în ciuda unui dramatism deloc exagerat al aburului de nes frecat cu zahăr brun. A fost o dimineaţă de leneveală, de studenţie clasică, de prietenie neprogramată. N-am făcut nimic din câte ne-am propus. Doar cafeaua s-a băut şi vreun litru de ceai. Şi s-au golit scrumiere.

Personal, fumul de ţigară mă dezgustă. Dar sunt momente, când se integrează perfect în decor. Se întâmplă să-mi placă, pentru că ai impresia că răspunde la ce-aude în perfect acord cu starea aia. De poveşti. Şi se mai întâmplă să-mi amintească de două prietene bune, care pipă ca turcii. Şi de ele îmi place.

Iar după dimineaţa asta târzie, care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt la ora 4, am rămas cu amintirea firelor de păr care mi s-au ridicat pe antebraţe. O să o rog să mă lase s-o înregistrez o dată, prea frumos spune versurile, prea din suflet zice cântecele. Are voce de artist şi spirit de copilă. Şi mai are-un fel al ei de a vorbi cu tine, cu efecte imediate de piele de găină. Ne-a cântat şi ne-a şoptit versuri cu-o dăruire cu care nu va putea niciodată răspunde la un examen. Şi cu o precizie pe care ţi-ai dori-o şi pentru tine. Eu mereu mă încurc printre cuvinte şi pot doar să lălăi din vârful buzelor o piesă.


Eugen Avram – Cantec pentru tine

Imaginaţi-vă trei căni pe masă şi-o scrumieră, un set de poezii şi-o şoaptă cântată. Şi să vă mai imaginaţi şi două blonde cu-o brunetă, care s-au transpus vârstei şi vremii şi s-au reinventat… într-o dimineaţă târzie. Care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt de la ora 4 …

Mi se face pielea de găină.

Pagina 1 din 7

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 131 queries in 0.091 s