Luna: August 2009 (Pagina 2 din 3)

Măşti haioase pentru dentişti

În Germania, Hamburg, mai exact. Medicii dentişti au primit măşti cu imprimeuri menite să stârnească râsul ori măcar buna dispoziţie a micilor pacienţi.

Din câte am citit pe bloguri, părerile sunt împărţite, gusturile şi reacţiile, tot aşa. Eu rămân la părerea că medicul trebuie să aibă prestanţă şi să inspire chestii ca încredere, siguranţă. Dacă vreau să râd, plătesc intrarea la circ, nu consultaţia la medic.

Pe de altă parte, o atmosferă degajată e de multe ori cheia unui tratament de succes. Eu însămi am fost prezentă (şi am contribuit) când pacientul a izbucnit în hohote de râs, în timp ce turbina bîzîia la el în gură. Nu e deloc indicat, dar  se simţea pur şi simplu atât de în largul său, încât a uitat unde se află..

Nu ştiu voi, dar eu zic aşa: dacă omului i se pare hazliu şi îl decuplează de la actul terapeutic, de ce nu? Însă trebuie verificat înainte!

sursa

Când îngerii se întorc acasă

Ajungi să te întrebi de ce bucuria administrată în doze rare şi contraste mute e mai savurată şi înălţătoare. Ajungi să te întrebi ce rutină ciudată ţi-a anesteziat simţurile înainte şi ce păcate rare ţi-au paralizat muşchiul fericirii.

Îngerii s-au întors acasă.

Iar copilele vor scrie cele mai frumoase rugăciuni din lume. Fiindcă îngerii se ţin de cuvânt. Şi uneori ştiu fără să le spui. Să aibă grijă de tine şi toate cele dragi ale tale. Grija lor nu se împarte, ci se înmulteşte necondiţionat. Am avut un îngeraş dat cu împrumut. Dar returnat la termen. Şi la pachet. Cu o pereche de aripi şi pentru mine.

Am curaj. Fiindcă îmi doresc. Şi am încredere, fiindcă ştiu. Îngerii păzitori nu pleacă în concediu. Ei nu obosesc niciodată. Iubiţi-vă îngerii păzitori!

Raphael's_Angels

Informativ

  1. Un interviu haios despre blonde şi bancurile cu ele – aici
  2. Articolul meu “Cu bisturiul pe destine
  3. întrebări? 😛

Când te iubesc fără condiţii

Zilele astea m-am uitat ca tâmpită la pruncii proaspeţi din salon. Nu cu gura căscată, ci cu ea până la urechi. Era o schimonoseală reflexă, depistată ulterior prin poze şi asumată în totalitate, că doar există 3kg de motive.

M-am uitat la mulţi prunci. Nu sunt genul care să mă emoţionez în preajma copiilor, ba fug cât văd cu ochii. Cu toate că, dacă nu ar fi făcut pişu, caca şi gălăgie, aproape mi-aş fi luat şi eu o bucată acasă :p

Dar altceva m-a impresionat. (Unii erau chiar urâţi, dar asta nu e o noutate, părinţii lor tot îi iubeau) Apropo de zestrea cu care porneşti în lume. Dincolo de cea genetică, zestrea asta e făcută din iubire. Din iubirea unor oameni pentru părinţii tăi. E o încărcătură pozitivă incredibilă, care ţi se oferă necondiţionat. Singurul tău merit fiind acela că eşti. Al lor.

Şi sunt convinsă că a te afla în centrul acestui proces de multiplicare a iubirii e atât de grozav, încât ar fi prea frustrant să ducem amintirea cu noi, mai departe, spre maturitate. Fiindcă – oricât de trist ar suna- ăla e momentul gloriei absolute. Şi toate clipele de fericire la care aspirăm sunt condiţionate de uitarea celei dintâi…

îmi amintesc. din prima copilărie
Zilele astea (de fapt, nopţile) dorm cu mama. Mi-e atât de drag să o privesc cum adoarme şi să mă văd în ochii ei, la prima oră a dimineţii mele. Fiindcă mamele sunt capabile să proiecteze cea mai frumoasă imagine a ta. De ajunge să îţi placă mutra ta de dimineaţă.   Şi mi-am amintit de pielea ei fină, cum mă lua în braţe când mi-era frig şi cum încăpeam toată să mă cuibăresc acolo. Sau cum nu-mi spunea poveşti seara, fiindcă niciodată nu aveau efect de somn. Şi cum o făceam să promită că stă cu mine doar până adorm, iar de spaimă, că mă părăseşte, abia-mi închideam ochii. Era un soi de disperare şi o simţeam de fiecare dată când se depărta de pat. Pe mine m-au prostit cu mâncarea, la somn era rându’ meu. Mă trezeam şi îi ziceam, vezi, nu dorm. mai stai!

Şi când mă gândesc că trebuie să fi fost clipe mai grozave decât astea pe care tocmai le-am şters de praf, mi-e tot mai ciudă… Pe ai mei îi am. Oare ce-am pierdut?

– Inocenţa.

Continuare

Sunt mătuşică!

E oficial. 🙂

Ca să nu mă daţi dispărută zilele astea. Cugetările sunt pe măsura trăirilor, doar condiţiile de a le transpune, mai vitrege.

Dar revin, cu linişte şi vreme bună. Că mi-e dor de mine.

Kit-ul bronzului perfect

Vreau să vă arăt o şmecherie, cu care mă bronzez super rapid şi foaaaarte plăcut. Din principiu, nu-mi place să stau la soare, mă plictiseşte îngrozitor. De când eram mică.

*Pe postul ăsta încerc să-l fac un fel de tutorial; ideea e bună, acuma sper să mă şi explic cum trebuie. În principiu, ar fi frumos să existe o curte -proprietate personală- dacă nu, şi a bunicilor sau a vecinilor merge…

Elemente necesare:

-un furtun,          puţină sârmă şi o foarfecă,       ace de seringă

– furtunul se îndoaie la un capăt şi se leagă cu sârmă, pentru a creşte presiunea în interiorul acestuia

– apoi se înfig acele înaintea locului cu îndoitura (şi nu râdeţi, că pe partea cealaltă nu ajunge apa )

– celălalt capăt al furtunului se conectează la o sursă de apă şi cam aşa ar arăta la final:
Ideea e că ploaia asta măruntă răcoreşte şi relaxează mai ceva decât vă imaginaţi. Iar apa se încălzeşte puţin la soare şi pică numa’ bine pe toată pielea. Vă zic, m-am înnegrit aşa în 3 zile în curte, cât nu m-am bronzat 2 săptămâni la mare (bine, la mare nu-mi place să zac..).

Atenţie! Figura asta e atât de şmecheră, că te poţi prăji cu plăcere dacă stai ca nehalitu’. Soarele tot arde, chiar dacă nu-l simţi pe moment. Aluniţele tot se transformă, chiar dacă nu îţi fierbe sângele în vene. Eu am arătat doar cum e plăcut. Dar orele de expunere şi durata trebuie respectate cu sfinţenie!

p.s. Şi un truc dacă sunteţi gata prăjit: (poate ştiaţi deja) în ORICE arsură cel mai miraculos e albuşul de ou, crud. E proteina naturală care reface straturile de piele, fără cicatrici şi alte cele. Arsură de la foc sau de la soare, tot aia e. Pielea distrusă trebuie să se refacă! (Acum 2 ani, de tăntă ce-am fost, m-am prăjit la mare ca puiul în tigaie. Aşa că mi-am luat un carton de ouă, le-am spart, iar albuşul l-am întins peste tot. Ştiţi cum se făcea? Ca ochiurile pe plită. Că proteina din albuş se coagulează la temperaturi înalte. ) Nu e vrăjeală, oul e mai bun decât orice remediu din farmacie, care conţine şi puţin anestezic, de până să te lase durerile, te ustură de-ţi vine să escaladezi Carpaţii. Pe cuvânt de tăntă onoare.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 162 queries in 0.267 s