Luna: August 2009 (Pagina 1 din 3)

O afacerea de-aş avea…

Mă apuc de afaceri. De una şi bună, mai exact, că nu pot face mai multe lucruri deodată, doar mă ştiţi.

Dar zilele astea mi-am amintit cât de uşor e să stai să te vaiţi, să-ţi dai cu părerea şi să arăţi cu degetul, că de s-ar plăti şi treaba asta, aş putea trăi din dobânzi.

Aşa că, mă pornesc. Sunt într-o fază fantastică a lui cine mi-s io şi a lui nimic nu e imposibil. Dacă vreţi şi voi, îmi scrieţi. Dar să ştiţi de pe acuma, condiţia principală e să fiţi frumoşi şi deştepţi! Cu alt fel de oameni nu mă încurc…

😉

LATER EDIT: am încercat să trimit nişte mailuri şi mi le-a returnat yahoo pe toate. De aceea, vă rog să lăsaţi adresa corectă de mail când completaţi câmpul de la comentarii sau să îmi scrieţi direct la miruna la siblondelegandesc punct ro sau la miruna punct siminel la yahoo punct com .

Ultimul drum la Cluj

Anul trecut pe vremea asta simţeam pentru prima dată tensiunea acumulată între omoplaţi şi abia reuşeam să-mi descreţesc fruntea seara la culcare. Anul trecut pe vremea asta râvneam până şi la plăcuţele de înmatriculare cu simbolul capitalei pe ele, iar azi încep să văd frumuseţile Clujului aşa cum îţi aminteşti doar clipele frumoase dintr-o iubire apusă. Mai întâi ai nervi, te ia cu transpiraţii şi bugete lăsate pe la cosmetică, apoi intri în faza aia de dor, de nostalgie, de întrebări. Şi regrete.

Am fost la Cluj şi îmi cer iertare tuturor celor dragi pe care nu i-am căutat. Oare ar avea rost să le spun că am stat puţin şi că am avut nevoie de acel puţin pentru mine, pentru sufletul meu? Oare m-ar înţelege dacă le-aş spune că am lăsat acolo toate credinţele ţesute cu stângăcia-mi de copilă , luând în schimb convingerea că visele durează nici o clipă, iar fericirea atât cât eşti capabil să visezi?

Clujul m-a primit indiferent şi rece şi m-a lăsat să plec fără regrete. Niciodată n-am putut să strălucesc aici. Iar de data asta, până şi gradele de-afară îmi făceau în ciudă, fiind atât de gazde şi de generoase. Dar niciodată pentru mine… Există şi nopţi friguroase la sfârşit de august.

Am obosit să adun lecţii de abecedar, pe care oricum le uit până când dau testul. Şi am încetat a citi semne care să-mi hrănească demnitatea-nchipuită şi trasă-n poze fără blitz. Dar am început să mă îndepărtez fără să vreau de-un Cluj pe care l-am dorit fără să-l ştiu, pe care nu l-am înţeles fără să plec.
Iar zilele astea m-am săturat să trăiesc vieţile altora. Ştiu, am ani mulţi şi probleme puţine. Încă pot dormi până la amiaz şi mânca o cutie de ciocolată de-o dată. Nu am agendă, decât de telefon, şi nici oameni care să depindă de mine. Îmi permit să-mi ţin mobilul închis şi să nu pricep cum e aia cu “n-am timp“. Sunt în vacanţă şi n-am nici o vină.

Ca un prunc aruncat la gunoi, respir înecat, ştiind că pot să cresc chiar şi când plâng. Trăiesc. Însă putoarea de pubelă-ncinsă de orgolii infinite nu iese nici cu esenţă de Armani. Care, apropo, miroase tare bine.

La Cluj nu mă mai duc. De-acu’, să vină el la mine.

sursa 1, 2

Hai mai bine de-a advertiserii să ne jucăm

Ads as if made by you – e un proiect destinat pasionaţilor de publicitate, un fel de ulei pentru talentaţii ameninţaţi de rugină, ISE şi Facultatea de Balet. E proaspăt scos din cuptor, iar mie-mi miroase bine viitorul, căci am aflat că unul din ingredientele pe care l-au pus e suflet. 🙂

Copiii ăştia mi-s dragi, că-s frumoşi şi deştepţi, mi-ar plăcea să semăn cu ei. Până atunci însă, mă mulţumesc şi doar să aplaud cu admiraţie şă să vi-i arăt şi dumneavoastră.

O busolă pentru fiecare

Trăim vremuri în care părinţii ne pun întrebări şi ne cer sfaturi. Nouă, ţâncilor pe care i-au şters la fund şi legănat în braţe. Nouă, mucoşilor care s-au văzut că-şi leagă singuri şireturile la papuci şi au crezut c-au pus coada la mătură. Ălora care facem gramatică dintr-a doua şi corecturi în exprimările celorlalţi, care ştim să folosim un telefon fără să-i citim cartea tehnică şi să programăm TV-ul să se stingă singur.

Ciudat e că mai rar adormim fără TV, decât fără rugăciunea spusă. Sau că preferăm să scriem sms în loc să vorbim cu gura. Şi nouă ne place cafeaua, doar că am pus cănile-n dulap şi am scos vaza din vitrină, ca s-o bem. Citim ziarele, dar nu pe WC, ci pe net. De fapt, nu pe hârtie, ci pe net. Că celelalte două merg combinate.

Şi noi căştigăm bani, dar nu ne luăm salariul în mână. Literalmente. Că avem card. Şi descoperire de credit. Ne îmbolnăvim şi noi, dar nu mai consultăm doctori, ci blogurile lor. Poate face careva tutoriale despre cum să te operezi singur…   Ne iubim cu pasiune şi baterii ultrarezistente. Nu ne mai îndrăgostim la prima vedere, că există avanpriemere cu extensie în punct com. Ducem relaţii la distanţă, în cârcă sau în paralel. Iar la selecţia naturală nu se acceptă hackereli, de vreme ce ne putem baza pe coeficientul de popularitate şi numărul retweeturilor obţinute.

Ştim multe limbi străine, dar ne pricepem mai degrabă la “limbi”, decât la “străine”. Cu toate că asta o fi fost la fel şi-n alte vremuri, acum informaţia se transmite în timp real prin diversele canale de comunicare. Ori, bunicii noştri aveau doar telefonul-fără-fir şi imaginaţia dospită departe de centre de-nchiriat. Filme, că  imaginaţiile nu au rewind. Ci doar fast-forward.

Dar, pentru asta, părinţii noştri au dreptate chiar şi atunci când nu au toate datele problemei. Pe care, dintr-un soi de jenă elementară sau intuiţie genială, nu le-ai publicat la cină. Pentru asta, tot ei sunt cei care se pot orienta şi fără gi-pi-es pe cărările încurcate ale vieţii. Dar, când busola e la ei, iar viaţa e a ta, urgent te ia cu ciudă pe şira spinării şi ţi se strepezesc dinţii în gură. Iar ca bonus, pe mine mă apucă şi frica de-un picior, nu că aş fi prea echilibrată ca să-mi permit acrobaţii pe gheaţă.

Până acum, multe din categoria “când o să creşti mare” s-au transformat într-un fel de realitate din aia, care-ţi urlă-n timpane s-o recunoşti la primărie. (Aici am un pic de noroc, că eu …”mare” ? :)) )                 Iar paradoxul e că ştiu căuta orice pe google, dar nu pot găsi tot ce îmi trebuie. Şi că personajul principal e tata, care -fără motoare de căutare şi doar cu informaţie minimă- ştie să pună diagnostice maxime. Şi ca precizie, şi ca gravitate.  O să-l urmăresc, să văd ce mănâncă.

Promit să vă spun şi vouă, dacă promiteţi să nu-i spuneţi lui.

Tot neamul lui Răcuciu, la Sălişte!

Prea multe cuvinte necunoscute, aşa-i?

Păi să vedeţi, o parte din ADN-ul meu se trage din Săliştea Sibiului, din neamul lui Răcuciu. Famelie mare, gălăgie multă. Şi pentru că nici pe la nunţi şi înmormântări nu mai apucăm să ne cunoaştem şi Doamne feri să ne-nmulţim între noi, s-au gândit să strige adunarea fiilor.

Evenimentul se va întâmpla pe 5 septembrie, în Sălişte, la vreo 20 km de Sibiu. Cică vin oameni şi de peste ocean, ceea ce îmi câştigă din start admiraţia. Vreo 500 de suflete în total, am auzit vorbindu-se.

Dar cea mai tare fază e că bunica mea personală e cel mai în vârstă membru al neamului. O şi văd în capul mesei, mândră de toţi ăştia micii. Şi pe mine, strigând în gura mare că sunt a ei şi sunt directă. (nu de alta, dar ne distram, că mai este o doamnă de aceeaşi vârstă, care însă a fost doar soţia unui Răcuciu, deci fără legătură de sânge. Şi, pentru aia, pe ea o cheamă Răcuciu şi pe bună-mea, ba! 😛 )

Ştiu de hă-hăăă că în weekend-ul cu pricina să nu plănuiesc altceva, şi drept vă zic, nici nu mă supăr. Ba treburile astea cu neamurile încep să-mi facă plăcere. E un soi de bucurie când te aduni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut demult şi îţi aminteşti cât sunt de frumoşi şi de deştepţi. Susţin din tot sufletul că legăturile nu stau în ADN şi nici în buletine, dar astea pot fi o bază frumoasă pe care să începi lucruri sau un minunat punct, din care să le refaci .

Îmi amintesc cum mergeam unii la alţii, când eram mai mică, fără nici o treabă, ci doar să ne vedem. Cum făceau concedii la noi şi noi, la ei. Sau Revelioane. Şi nu era nici obligaţie, nici obicei comunist, ci doar plăcere – să se întâlnească părinţii noştri. Eu eram oricum cea mai mică dintre veri, nici nu vă spun că mi se zicea “Pitulicea”, că mergeţi încă râzând luni la serviciu. Dar zic, pe mine mă iubea oricum toată lumea. Şi eram urâtă rău pe-atunci. Noroc că unele lucruri se mai schimbă 😛 şi familia te ia aşa cum eşti. Doar prietenii mai fac fiţe.

Ne vedem la Sălişte. Mi-aş dori să fim cât mai mulţi.

sursa 1, 2

Apel fals – o funcţie şmecheroasă

Şi-a luat tata telefon mobil. Un soi elegant de Samsung, tocmai demn de faţa lui, nu neapărat şi de răbdarea cu care a fost înzestrat, dar asta e altă poveste.

Şi să vedeţi ce descoperim tot butonând: funcţia de apel fals. Asta e o combinaţie de taste a telefonului, de îl faci să sune ca şi când primeşti un apel. Ba mai mult, ai posibilitatea să şi înregistrezi voci, care să se audă din receptor, tocmai pentru a spori veridicitatea convorbirii.
Tare ne-am distrat, mie mi s-a făcut ciudă instantaneu că nu exista invenţia şi pe când eram în liceu. Atunci ştiam să intru la setările tonului de apel pe “orbeşte”, cu telefonul în buzunar. Pentru situaţiile de urgenţă… Cu adevărat tehnologia ne face viaţa mai uşoară şi minciunile mai la-ndemână!

Acum, mă întreb: oare e sănătoasă chestia asta? Adică, nici măcar imaginaţia nu mai trebuie pusă la treabă…

sursa

Pagina 1 din 3

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 101 queries in 0.391 s