Permiteţi să raportez: m-am întors acasă cu o anumită doză de rasism, pe care nu mi-o explic în argumente logice, dar pe care o simt în fiecare folicul pilos.
Să vă spun de ce: dacă în Paris am văzut o lume pestriţă spre kitchoasă, care m-a surprins şi distrat pe alocuri, în Viena nu te mai puteai înţelege cu nimeni. Austriecii ăia cu ochi albaştri şi miros de Lenor în jerseu sunt în trecere pe la metrou şi uneori pe stradă, în rest, prea puţin am dat de ei. În schimb, la tot colţul stătea câte un tuciuriu din ăsta, pe stilul indiano-încurcat, care avea acelaşi răspuns pregătit, indiferent de întrebare.
Eu cred că mâna lor de lucru e mult mai ieftină, dar vă spun precis că şi mult mai enervantă. Să vedeţi: Ajung dimineaţa la 5 în frumoasa capitală şi vreau bilet de metrou. Automatele alea primesc doar fise (eu n-am aşa ceva), deci mă duc la nenea de la Informaţii să-l rog să-mi schimbe nişte bani sau să mă trimită altundeva după bilet. Nu zic, o fi fost omu’ trezit din visarea cu ochii deschişi, dar bag mâna în foc că n-a înţeles o boabă din ce-am turuit. De vreo 3 ori: o dată în limba germană, o dată în limba engleză, o dată în limba gimnastică şi la final într-o retorică românească de sănătate, cum rar mi-e dat să mă exprim. În fine, m-am descurcat singură.
La restaurante, să nu carecumva să-ţi dea prin cap vreo întrebare auxiliară gestului cu arătătorul în meniu, că ăla eşti! Fără speranţă. Nimeni nu pricepe ce zici, chiar dacă nu vorbeşti chineză. Ba cei care stau după tejghea mai şi urlă, de parcă volumul limpezeşte mesajul.
Şi ca să închei apoteotic pledoaria, drumul înapoi mi l-am petrecut într-un autocar ticsit cu ţigani. Din aceia care îşi fac neamul de ruşine, nici vorbă de vreo excepţie (că există şi rromi duşi pe la biserică şi baie). Aruncaţi cu pietre de vă vine, ştiu şi eu că oamenii au plătit bilet la fel ca mine, ba mai ştiu şi că au încercat să se poarte într-un fel, dar nu vreau să îmi amintesc că abia am închis un ochi, ca să nu vă zic că nici apă să beau nu mi-a venit. Că la fiecare mişcare de pe dreapta pe stânga se întâmpla un tsunami olfactiv, care îţi ajungea până-n stomac. Fără excepţie! Plus cei doi prunci, din care unul încă mai făcea pe el. Celălalt, doar gălăgie. Dar era şod ţigănuşul, dincolo de toate “lipsurile de igienă”, era ceva drăgălaş la el.. 🙂
Chiar dacă aş putea descrie ce-au mâncat, cu de-amănuntul , sau reproduce pseudodiscuţiile colorate, închei prin a spune (din camera mea, unde miroase a ciocolată cu lapte, după ce-am făcut duş şi m-am spălat pe dinţi) că experienţa asta “interculturală” a fost totuşi drăguţă. M-am amuzat copios pe alocuri. Iar oamenii erau în exerciţiu de bun-simţ, ceea ce e de apreciat. Şi cu asta, promit să termin poveştile cu străinătăţuri şi autocare.
