Luna: February 2009 (Pagina 2 din 6)

Leapşa scriitoricească

Asta e leapşa aia după care tot urlam eu pe twitter, că nu mai ştiam de la cine am primit-o.

1. Care este cea mai buna carte citita de tine?

Mereu ultima carte pe care o citesc mi se pare cea mai cea.

2. Ai facut cadou carti?

Da. Ce vrei să zic acuma?! De fiecare dată când ştiam exact titlul pe care şi-l doreşte omul sau când nu aveam ce altceva să-i dau :p

Continuare

“Aş vrea”

să nu mai aud vorba asta.

Ştii, aş vrea, dar nu se poate. Chiar aş vrea, dar aşa s-a întâmplat. Dar eu încă aş vrea. Ba şi sufăr, pentru că singura certitudine e că NU se va întâmpla. Important e să ţii minte că aş vrea. Adică că eu nu am nici o vină. Adică că nu am chef acum să ne mai şi certăm. Şi, mai mult ca orice, nu am chef să îţi explic în momentul ăsta de ce nu am chef. Să vreau. Tu bucură-te de “aş vrea” ăla, că e tot ce o să capeţi. Vise…

Nu, doamnelor şi domnilor! Furnizarea asta de iluzii împachetate cu hârtie de mătase şi prinse-n fir de speranţă ajunge mai creponată decât clasicul ambalaj. Exact de aia nu bei limonadă după prăjitură. Chiar dacă îţi place de leşini limonada. Ţi se va părea oribilă. Doar că, în realitate, în loc să ţi se facă gura pungă şi lehamite de furnizor, parcă îţi ia Dumnezeu toate papilele gustative şi orice urmă de bun simţ al logicii în relaţiile interumane.

Pentru că firul ăla de speranţă e mai greu în balanţă decât toate intuiţiile şi deducţiile tale logice. Pentru că nu vrei să tai de la rădăcina posibilitatea ca, şansa ca. Bucuria ca ea să se transforme în . Realitate. CaCa.

“Aş vrea” nu există. E un fals din start. Vreau sau nu vreau. Astea sunt singurele variante adevărate. Nu daţi note mari pentru alte răspunsuri. Nici prezumţii de nevinovăţie nu acordaţi. Lumea nu se ghidează după intenţii, ci se mişcă după fapte.

Afaceri cu sesiunea

Drag mi-e Clujul, ce să zic, mereu îmi va fi.La fel şi studenţia, cu studenţii ei cu tot.

Cei care ştiţi blogul de mai demult, poate vă amintiţi de campania împotriva handsfree-ului la examene, din primăvara anului trecut, campanie pusă sub semnătură Ziarului Studenţesc. Unii îşi amintesc cu cât talent am dat din guriţa mea mică, da’ răsunătoare, până mi-am atras toate simpatiile colegilor prestatori. În asemenea hal, că am ajuns să merg la examen şi să plec de la examen neschimbând prea multe poveşti, să zicem. Decât cu două ameţite de pretene de-ale mele, copile la fel sau mai naive decât mine, care mergeau cu cearcăne la examen, nicidecum cu coliere electronice.

În fine, rezultatele au fost nule, nimeni nu s-a speriat. Decât de mine.

Zilele astea, plimbându-mă pe străzile frumosului oraş mai sus menţionat, prin zona Clinicilor, unde e nucleul mediciniştilor, ce-mi văd ochişorii şi telefonul mobil:

Întrebare: ce ne facem? Ziceţi voi, că eu abia ce mai câştigam o bilă albă la categoria simpăticuţă.

Atenţie, e iarnă!

Eu tot la Cluj, unde e un frig de crapă pietrele, cad urechile şi nasul de la loc. Nici nu mai ştiam care-i mirosul ăla de iarnă uscată, când, cum dai de căldură, ţi se şi umple nasul de muci :p Mişto senzaţie. Asta, dacă citeşti despre ea pe bloguri sau ţi-o aminteşti din copilărie. Mie daţi-mi primăvara înapoi, mulţumesc frumos de intenţie.

Sunt pe fugă, am doar trei chestii scurte de împărtăşit:

  • mare atenţie la ţurţurii ce încep să crească din acoperişurile caselor, mai ales când bate soarele pe ei şi încep să pice de la loc. Ideal e să nu nimerească vreo fiinţă vie. Spuneţi şi copiilor.
  • la vremea asta, un alt pericol stă taman pe tirurile vitezomane şi în curbă, mai ales când atributele astea două se manifestă concomitent. Pe ele tiruri se formează bucăţi de gheaţă, care se pot desprinde la viteză sau în curbe. Nu dăm lecţii de fizică avansată, ci vorbim despre lucruri care se întâmplă. Vă zic, am păţit. Şi aşa rău m-am speriat, când am văzut ditamai “bolovanul” îndreptândus-se spre mine, că fix am închis ochii strrrrâns. Am specificat oare că eram la volan? Not nice at all :p Trăiesc să povestesc despre asta, deci iată-mă!
  • un prieten mi-a arătat filmuleţul ăsta, parte dintr-un documentar. Mi-a plăcut mult metafora întunericului în lumină. Doar invers se vede efectul, ceea ce confirmă deznodământul basmului clasic, unde binele învinge întotdeauna asupra răului. Ascultaţi (durează doar 20 minute) şi aplicaţi.

În rest, îmi doresc lalele galbene-n ghiveci, soare cu dinţi blânzi şi pahare de şampanie. Primăvară, unde eşti?

sursa imagine

Te-ar tenta o scurtă?

hehe

Nu-mi ştiam sibienii aşa open-minded…

Şi totuşi, cât îi scurta, domne?! :)) :))

Tata merita băiat

Ai mei m-au vrut băiat. Toată familia, tot neamul, probabil şi câinele -Dumnezeu să-l ierte- dacă şi-ar fi putut exprima părerea prin vot. Numa’ bună-mea din partea lu’ tată-mio era declarată fan-fete. Ca tot omu’ care-şi doreşte ce nu are.

Zic.

Acuma, de iubit m-au iubit şi aşa, chiar dacă la un moment dat au început să-mi crească diverse părţi anatomice în relief pozitiv. Dar s-au oprit repede, din fericire (?!), că oare cum aş fi arătat omu’ mic cu ţîţe mari :)) Fraza asta n-are nici punct, virgulă, nici sens sau predicat. Revenim. Mama cică s-a topit de iubire când i-am urlat în timpane de la o distanţă asurzitor de mică, pentru prima dată. Tata nu mi-a povestit decât că îi venea să mă arunce pe geam de cât îmi sugeam degetul noaptea. Până m-au lecuit şi de obiceiul ăsta stricător de dinţi, mi-au cusut mânuşi de mânecile de la pijama. Ştiu, fiecare îşi exprimă iubirea cum se pricepe 😀 Ai mei se pricepeau la cusut.

Cică speranţa l-a mai ţinut, săracu’, până m-am ridicat din fund şi-am început patrularea concomitent cu dezvoltarea reflexelor primare, alea pe care ori le ai, ori se resemnează tata. Asta e poveste zisă -când îi prinzi- la musafiri să râdem, cum a aruncat el mingea către mine şi cum eu, în loc să întind membrele libere către ea minge s-o apuc (până şi mâţele ştiu face asta, iar nivelul meu de inteligenţă vreau să cred că-l depăşea pe al unui mâţ, chiar dacă aveam doar 4 ani), ce-am făcut? Am scos mâinile în semn de apărare, strâmbându-mă graţios şi la minge şi la tata. S-a speriat copilu’, domne, ce-i de râs eu nu pricep! Cică atunci a fost revelaţia că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Domnilor, pruncii nu aleg să vi se nască fete ori băieţi. (Cu toate că, nu mult mai târziu -aşa cum se întâmplă foarte des- ajungi să le dai dreptate părinţilor şi să-ţi doreşti şi tu ce voiau ei pentru tine: să fii băiat sau măcar să prinzi mingea. ) Ba mai mult chiar, nici măcar nu aleg ei să aterizeze în familia voastră (eu una recunosc, nu aş fi ales aşa de bine). Împăcaţi-vă cu ideea, că şi-aşa soluţii nu există. N-am auzit de schimbare de sex la bebeluşi. Şi nu le spuneţi ce-aţi gândit. Nu le spuneţi că i-aţi dorit altfel. Căci eşecul ăsta nu aparţine nimănui, atunci de ce să-l atribuim pe gratis? Nu îi faceţi să se simtă vinovaţi, nu abuzaţi de disponibilitatea lor afectivă şi puterea imensă de-a ierta. Sunt copiii voştri, ocrotiţi-i aşa cum sunt.

Şi mai încercaţi o dată, dacă tot… Poate iese câştigător 😉

Zic.

(noroc că nu citeşte tata blogu’, că fix de fraţi îmi arde mie…)

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 64 queries in 0.131 s