Luna: February 2009 (Pagina 1 din 6)

Vreau busola mea

Răbdarea e o virtute ( cu toate că vorba zice: The early bird gets the worm, but the second mouse gets the cheese), dar una din acelea care doar promit, niciodată nu oferă. Fiindcă atunci când ajungi la capătul răbdării şi pui mâna pe scop, ea se dizolvă din interior. Deci virtutea dispare. Ea funcţionează doar atâta vreme cât te poate purta cu speranţe deşarte şi vise promise.

Cei fericiţi nu au nevoie să aibă răbdare. Ei au fericire.

Eu am nevoie nu mai am răbdare.

Târgul de mărţişoare

Nu vă duceţi! Am fost azi la Teatrul de Operetă după mărţişoare şi am dat de chestii faine, nu neapărat ce căutam, da’ na.. În special nişte ineluşe din cristale Swarovsky (din principiu le urăsc, mi se par un kitsch pe exagerat de mulţi bani, dar astea chiar erau frumoase) şi nişte coroniţe, buchete uscate şi mărţişoare confecţionate din mirodenii. Erau atât de drăgălaşe că am zis musai să-mi iau şi eu.

Doar că am ieşit să vorbesc la telefon, iar când să mă întorc – prietena mea era încă înăuntru- domnii nu m-au mai lăsat să intru. Am revenit peste vreun ceas, târgul era la fel de închis. Treaba e că închis doar pentru unii, că înăuntru încă mişuna lumea. Am întrebat cât mai ţin aşa, cică nu se ştia. În faţă însă erau nişte domni foarte supăraţi, ziceau că e bătaie de joc, că ei au plătit chirie 10 milioane şi acum şi clienţii sunt ţinuţi pe la uşi. Mna, eu voiam doar mărţişoare… LE: Iar când au fost întrebaţi dacă se mai deschide vreodată, domnii au dat pesimişti din umeri. Probabil că nu.


Oricum, ruşinică!

LATER EDIT 2: retrag ce am zis, e deschis, pe verificatelea, am fost azi, 01.03. Iar mirodeniile de care vă povesteam sunt de găsit pe bungust.ro. Acum ştiu, pentru că mi-am luat 😉

Niciodată nu e prea târziu!

Prima încercare mai de soi, care să implice pe mine şi pe aragaz, concomitent. Şi prima dincolo de sandwich, ou fiert şi mămăligă.

Pentru comenzi, apelaţi la raţiunea dv! Gândiţi-vă bine 😉

Cum m-am lăsat eu de fumat

Ştiu, nu am faţă de om care să fumeze. Ţigara nu se asortează cu mutra, unii pot confirma. Pur şi simplu sunt oameni incompatibili cu obiceiul ăsta dăunător. Şi ca să ne înţelegem de la început: după ce m-am lăsat, nici nu m-am mai apucat. Asta ca să priceapă toţi prietenii lu’ tată-mio care tranzitează blogul şi s-ar putea afla sub influenţa unor poveşti imaginate. Aşa e tata, el preferă să-şi imagineze lucruri, în loc să le vadă. Ghinionul e că le mai şi povesteşte ‘la alţii’.

Prima ţigară într-a 5-a, cu mama, de curiozitate. Era să ne prindă bun-mea. Următoarea într-a doişpea, când mergeam la meditaţii la română la o profă care fuma. Da’ fuma tipa una-ntruna. Şi fuma cu o poftă de ziceai că ţigara aia are măcar gust de caramele şi ciocolată la un loc. Actul era artistic. Sorbea din ţigară. Şi se întregea cumva până şi cu fumul expirat în cel mai spectaculos gest posibil. Eu mă uitam tâmpită, mă fascina ce vorbea, cum îşi mişca degetele, cum îşi mula buzele în jurul foiţei subţiri. Uneori nici nu-şi mai aprindea ţigara, doar o păstra între arătător şi mijlociu, gesticulând implicată trup şi suflet în ritmul frazelor curgătoare.

Şi într-o zi, i-am strâns pe ai mei în jurul mesei, consiliu de familie: -Mamă, tată, prin această vă aduc la cunoştinţă hotărârea mea de a mă apuca de fumat. Scurt. Mamei i-a căzut faţa, iar tata (care e pe cât de sportiv, pe atât de fumător) mi-a zis că el nu-mi poate interzice, doar că atâta îmi spune, că pe el l-ar durea sufletul să ştie că eu fumez. Bun, ne-am încolonat spre Metro, la cumpărături de ţigări pentru domnişoara. Voiam doar slims, iar pe vremea aia, la noi în sat nu se comercializau încă la pachet, în chioşcurile de cartier. Şi la Metro ajunşi, îmi aleg eu un !!!cartuş întreg de Virginia slims move, iar ai mei, într-un gest de rebeliune părintească maximă, refuză să achite la casă. Nu-i bai, sunt fată descurcăreaţă dintotdeauna, da’ totuşi… Gestul lor a fost unul simbolic şi sugestiv. Ţigările le-am plătit eu. Şi voi ţine minte ca pe singura dată când merg la magazin cu părinţii şi plătesc eu. Chiar dacă banii mei sunt de fapt tot banii lor.

Acasă, aceeaşi masă de consiliu. Tata: – Păi hai să şi fumăm o ţigară acuma. Eu însă am preferat să evit amân momentul. Dintr-un fel de stânjeneală copilărească sau jenă justificabilă, am zis, lasă, poate mâine. Şi mi-am aşezat cartuşul cât era de lung în sertarul de la birou. Cu gândul acela care precede orice cură de slăbire, de mâine mă apuc. Şi mâine s-a făcut poimâine şi poimâine, răspoimâine şi tot aşa. Ştiindu-le acolo, la o deschizătură de sertar depărtare, tentaţia scădea.

Şi uite-aşa a ajuns tata să fumeze toate slims-urile mele, una câte una, pe sub ascuns, în intimitatea casei noastre, la aceeaşi masă din poveste, dar mereu fără personajul principal. Pentru că el se lăsase de fumat.

😀

Leapşa cu mine

de la alphablog şi traiu

SÎNT: gemeni;

AŞ VREA: să nu mai aud vorba asta;

PĂSTREZ: versurile scrise într-a şasea;

MI-AŞ FI DORIT: să fi fost un geniu;

NU-MI PLACE: când nu se întâmplă nimic;

MĂ TEM: să nu mor ultima dintre cei dragi;

AUD: glasul meu interior. Dacă nu îl şi ascult, nu înseamnă cu nu-l aud;

ÎMI PARE RĂU: când n-am răbdare cu bunica;

ÎMI PLACE: aerul curat, ajutorul primit, blândeţea, Bucureştiul, ciocolata, cafeluţa cu mama, cofetăria de la Bulevard,  (continuăm alfabetul la următoarea leapşă)

NU SÎNT: aşa blondă cum par.

DANSEZ: cât mai zbenguit şi ţopăit. Îmi place să dansez cu cineva care ştie. S-o facă.

NICIODATĂ: nu am crezut că o să se chiar întâmple aşa. Chiar dacă mi-am imaginat, sub titlul: ironia sorţii;

PAR: o prinţesă mofturoasă. Sunt doar răsfăţată :p

PLÎNG: destul de greu. Uneori nici nu se observă.;

NU SÎNT ÎNTOTDEAUNA: drăguţă. Nu cu toată lumea, ceea poate fi un şoc pentru unii;

NU ÎMI PLACE DE MINE: când spun da, chiar vreau să spun nu.

SÎNT CONFUZ(Ă): nici vorbă! Doar mă hotărăsc greu… :p ;

AM NEVOIE: de mama, de spaţiul meu de mişcare şi timpii morţi;

AR TREBUI: să învăţ mai mult;

luaţi şi daţi mai departe! eu pun link mintenaş.

*leapşă preluată de Giuco

—————————————————————

şi cu asta, declar în mod oficial ÎNCHIS sezonul de leapşă la blonde. Pentru că niciodată nu-s pe fază să onorez jocul cum se cuvine. Şi pentru că se adună datoriile, domne. E fun din când în când, da’ ce-i prea mult nu-i sănătos. Cu asta, m-am spălat pe mâini.

Ziua cu lepşe

Aici imaginea cerută de Roxana (a şasea din cel mai recent fişier cu poze):

Poate veţi zice că e făcătură, că am obsesie pentru prăjituri, dar chiar aşa s-a nimerit: acesta e tortul prietenei mele, cu care împart apartamentul. Când a împlinit ea frumoasa vârstă, la 12 noaptea am băgat în boxe un La mulţi ani de scos vecinii din pepeni şi aşternuturi şi m-am prezentat cu două lumânări înfipte în două prăjituri. De înaltă calitate, nu prea înaltă canitate, însă, având în vedere regimul de austeritate din care se construieşte viaţa mea… era şi prea mult.

Pagina 1 din 6

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 113 queries in 0.150 s