Da, studenţii sunt nişte dobitoci. Aşa, toţi într-o oală. Că ăia doi-trei mai răsăriţi ori pleacă în State la master ori nu au atâta putere de contrabalans în statistică. Să vă spun de ce, o aud cu fiecare ocazie la şcoală. Şi culmea, am schimbat diriginţi, colegi şi locaţii, însă cearta a rămas la fel. Invariabil de coordonate geografice, sociale sau intelectuale, eu şi colegii mei suntem nişte nenorociţi. Nişte neserioşi.

De ce suntem nişte dobitoci

1. În primul rând, fiindcă nu ştim ce vrem. Şi nu vorbesc de colegii mei “stricţi” de la medicină, ci de toată turma, la pachet. Nu ştiam nici într-a noua, când am ales filo cu ochii închişi şi mâna pe inimă.Că matematica n-am stăpânit-o vreodată şi nici nădejde nu trăgeam. Sau am ajuns la mathe-info-intensiv, că aveam cu ce. Cu ce notă, nicidecum aptitudini.
2. Pentru că într-a doişpea BACul ne-a introdus în mădulare o spaimă soră cu moartea. Adevărul e că niciodată nu am cercetat tehnicile de persuasiune folosite de părinţi pentru a-şi determina odraslele să se combine şi cu permutările şi matricele, în afară de minorele integrale sau berile cu limită la infinit. Şi spaima aia ne-a paralizat analizatorul de perspecitvă. Voiam soluţii simple şi rapide, am găsit ASEul şi am aplicat.
3. Am zis ASE, puteam tasta orice altă facultate. Atâta timp cât scoatem creiere atestate pe bandă, o dăm în penibil, oricum. Şi tindem spre egalitate, ca în comunism. Egalitate în incompetenţe, din păcate. În fine, aia nu e alegere, e nimereală. Ala-bala-por-to-cala.
4. În continuare suntem nişte dobitoci pentru că ne pierdem verile învăţând pentru restanţe, care oricum nu ne implică intelectual. Însă trebuie bifate. Intri-n horă, tre’ să joci. Eu am mai zis asta, şi în anul 6  să îmi dau seama că pe mine mama m-a făcut pentru cu totul altceva, în momentul ăla, îmi iau pasiunea de coarne şi văd pe unde mă poartă.
5. Pentru că frecăm nervii celor care chiar vor să ne înveţe lucruri
6. şi pentru că, din cauza noastră, cei cărora nu le pasă  rezistă.
7. Pentru că nu calificăm drept investiţie decât ceea ce se depune la bancă. Şi pierdem din start capital. Propriu. Doar ne-om descurca noi cumva. Sănătoşi să fim. Că, în rest, le-avem pe toate,
8. Pentru că ne furnizăm inepuizabil scuze perfecte, sugerate adverbialo-penibilistic prin “deocamdată”, “mai am timp”, “şi mâine e o zi” şi Paştile Cailor, o perioadă propice absolvirilor honoris pauza.
9. Pentru că ne conservăm lenea şi iresponsabilitatea cu gura mare şi arătând pe alţii cu degetul.
10. Pentru că avem pretenţii, dar nu ne exercităm drepturile. Şi nu am zis nimic de responsabilităţi.
    
11. Pentru că e 3 dimineaţa, în sesiune, iar unii scriu pe bloguri.

Da’ scuza e bună, promit! 😉