Luna: January 2009 (Pagina 3 din 7)

La a(l)titudini joase

Cea mai mare genialitate eşuează izbindu-se de forţa nelimitată a vulgarităţii. Planeta a fost fabricată, pare-se, pentru ca omul mediocru să domnească de-a pururi. De aceea e important ca nivelul mediu să fie cât mai ridicat cu putinţă. Şi ceea ce face magnifice popoarele nu sunt în primul rând marii lor oameni, ci altitudinile nenumăraţilor mediocri.

Jose Ortega & Gasset

Erau vremuri când lăudam şcoala românească şi o criticam pe cea abstract denumită “străină”. Erau vremuri când nu vedeam utilitatea calculelor algebrice pe hârtie. Au venit vremuri în care cred cu tărie că zicala “funcţia întreţine organul” se aplică la orice vârstă, cotă intelectuală şi regiune anatomică.

Lăsaţi copiii să înveţe poezii pe de rost, obligaţi-i să ştie tabla-nmulţirii pe sărite. Explicaţi-le că şi mintea face muşchi, un fel de antrenament al sportivului care se pregăteşte pentru maraton. Trebuie să se apuce din timp, nu cu două săptămâni înainte. Căci, chiar dacă s-ar califica la concurs, nu va rezista cale lungă. Fiindcă incompetenţa se autoelimină.

Iar pentru copiii noştri ne dorim să vadă finishul nu numai în reviste. Pentru ei, ne dorim să-l trăiască.

Nu există uşă pe care hoţul să n-o poată deschide

…îmi spunea cineva – de la poliţia română citire .

Fie ea cât de metalică, blindată sau bătută-n cuie. O fi oare doar o scuză lamentabilă sau un adevăr idiot? Dacă e scuză, nici nu ne mai mirăm. Dar dacă e adevăr (care ar fi susţinut de coexistenţa sistemelor antifurt, de la bâta aia prinsă pe volanele maşinilor până la piuitoarele cu leduri tricolore, şi a jafurile neeradicate încă) înseamnă că hoţii sunt cea mai profesionistă tagmă.

Mi-aş dori să nu existe boli pe care doctorii să nu le poată trata, maşini pe care tehnicienii să nu le poată construi, vise pe care să nu le putem împlini,  scuze pe care să nu le putem institui. Mi-ar plăcea să nu fie vârstă la care să nu mai putem sări coarda sau muşca din măr. Să nu existe copil care să nu se bucure de sânul măicuţei sale sau, fiu care să nu-şi ‘grijească tatăl. Cât de frumos ar fi să nu existe momente fericite pe care să nu ţi le poţi aminti. Să nu numeri nopţi în care nu poţi închide un ochi. Să nu iubeşti pe cel care nu te iubeşte.

Să ne punem linkuri

Chiar dacă e puţin ciudat să scriem şi înainte şi după ce facem o treabă, dar aşa sunt ăştia care stau mult pe net, nişte ciudaţi. Când în sfârşit mişscarea lor nu presupune deplasare de cursor pe monitor, tre’ să se laude în repetate rânduri! :p

Să zicem aşa,

  • mare greşeală sfatul cu parcatul la etajul 2. Abia am găsit loc de parcare, de fapt, nici nu am găsit, mai degrabă am improvizat.
  • împreună cu Ligia şi Ionuţ Oprea, ne-am învârtit un pic, până să găsim butonul la lift, care ne ducea la subsol. Concluzia: nu eram în liftul bun. Şi da, el a fost singurul care şi-a dat seama. Mda, niciodată nu am zis că femeile sunt cele mai orientate în spaţiu!
  • Am cunoscut-o pe Nina (care e foarte-foarte drăguţă, genul de mamă-chic, îmi pare doar foarte rău că nu m-am prins acolo că era nina-nina, eu am înţeles Alina când te-ai prezentat 🙁 şi, pe drum spre casă, chiar mă gândeam, că uite, nina nu a venit… blondă rău aseară am fost :p)
  • tot la capitolul lume nouă pentru mine sunt Bogdan, Ionuţ (care mi-a dat vreo 24,25 de ani. ce-am mai râs! :p ), Sandossu. Am ratat pe maniak, nu asociez figura cu omul, data viitoare poate sunt mai pe fază. Da’ puteai şi tu să vii să îmi zici, fată!!! Bună zîua! A, şi l-am cunoscut şi pe Cristian, care nu are blog, el are doar multe de comentat :p
  • Nu a fost aşa fun că am plecat singură acasă, când mergeam în gaşcă era mai bine. Cu Lucian şi Simona. Care nu prea erau în formă, dar prevăd o revenire straşnică! :p
  • De împuşcat ne-am împuşcat până ne-a ieşit pe ochi, Cristian, Irinel şi Costi deţin recordul la doborât blonde. Încă îmi piuie a “u are dead” în urechi. Grrr. Păcat că unii joacă pentru puncte şi uită de distracţie. Şi da, m-am enervat. Stalkers!!! :p
  • Au mai fost ciops, Etherfast cu Raluca a lui, care e o drăguţă-rău, Dana, BabyRacy, Sorin, Pirlok, Adi Popescu, Cosmin, sWamp.

Whew!

Vecinilor mei, cu nedumerire

Dacă scoţi capul pe fereastra mea de la bucătărie şi arunci privirea în peisaj, cu direcţie descendentă, cam asta se întâmplă…

(Atenţie, una din cutii e prinsă-n pom, după modelul Crăciunul reloaded.)

Întrebarea: DE CE?

Dragilor, nu vă fie cu supărare, dar am dat de un dead end. Aici nu mai avem pe cine da vina ba că n-a strâns, ba că n-a pus coş de gunoi pe cap de trecător. Aici vinovaţii se reduc la culmile noastre personale de scursuri sociale, care se lăfăie într-o dulce lene lipicios de mizerabilă, pe care însă ne-o plângem talentat de câte ori prindem ocazia. Dacă s-ar putea, ne-ar plăcea să vină cineva să ne spele şi la fund.

RUŞINE!

De la o extremă la alta

Am două veşti proaste şi una bună.

Că ideal e să halim puţin şi des – ştim toţi. “Des” e accesibil oricui, “puţin” e doar pentru cei evoluaţi spiritual. Că noi ăştia, muritorii de rând, am inventat ciocolata. Şi ne mai şi bucurăm de ea. Consecinţele se manifestă diferit ca timp, dar la fel, ca formă: cu cât mai “des”, cu atât mai “rotundă”. Deci, e clar, excesele alimentare nu fac bine la frumuseţe, siluetă, sănătate. Cu ideea asta pleci din orice pagină a vreunei reviste de 6,9 ron. (Una din veştile proaste e epuizată. V-o puteţi alege din paragraful anterior.)

De la blonde, însă, plecaţi cu două veşti proaste. Tocmai citesc (dimineaţă am examen la oftalmologie) cum cel mai nefavorabil factor al retinopatiei diabetice e alternarea de hipoglicemie cu hiperglicemie. Treabă care se reduce tot la ce şi când înfulecăm. (întotdeauna, post-prandial glicemia creşte şi scade între mese.) Adică, dacă se ştie ăla diabetic şi deloc evoluat spiritual (luaţi-vă de clasificarea de mai sus înainte de a mă lua pe mine la şuturi), adică, mănâncă random pe modul fast-foodward, îşi bubuie în primele rânduri şi ochii. Pe amândoi deodată, în principiu. Extensia lu’ adică: mai bine mănâncă tot timpul pe modulul ăla, decât să îl mai şi apuce mustrările de conştiinţă din când în când. Vorbesc serios. V-am speriat destul? Că urmează vestea bună! 😉

După cum spuneam, faza cu puţin şi des e absolut nesatisfăcătoare. Pentru muritorii de rând, nu săriţi! Laudă vouă, nepofticioşilor! :p Acum, părerea specialistului (mi-au zis ăştia la şcoală): cică, din punct de vedere al formării plăcii bacteriene pe dinţi, e de preferat să mâncăm o dată multe caramele, ciocolată şi dulceaţă, decât puţin în fiecare zi. Oamenii ştiu că nu prea ne spălăm pe dinţi (gustul de caramea e infinit “mai delicios” decât va putea fi vreodată cel de pastă de dinţi!) şi atunci ne-au explicat că nu contează atât de mult durata actului vicios, cât existenţa lui, în sine. În principiu, răul cel mare dintelui nu-l face carameaua din stomac. Deci, stomatologul a vorbit: dacă aţi păcătuit cu o prăjitură, aveţi frâu liber la orgie. Culinară. Dulce.

Însă atenţie: a nu se păcătui zilnic!!!  (Şi a se spăla pe dinţi la un moment dat. Sau mai multe, de preferat.)

p.s. zahărul e cel mai mare duşman al dinţişorilor. Şi dacă mai e şi lipicios ca o caramea, atunci face cât cel mai mare duşman plus tată-so, la un loc.

p.p.s. Citeam undeva despre pacienţii diabetici dintr-o clinică franceză, unde le era monitorizată greutatea  (diabetul e “reversibil” uneori dacă slăbeşte pacientul, sunt nişte receptori insulinici care se reactivează).  Cică oamenii erau felicitaţi nu numai dacă reuşeau să piardă, ci dacă reuşeau să-şi păstreze greutatea de săptămâna precedentă. Adică, erau felicitaţi dacă nu mai adăugau kilograme. De asta ziceam eu întotdeauna: să slăbeşti e floare la ureche. Să menţii slăbătura e muncă de chinez bătrân.

Sănătate!

Ultimul cărucior din Carrefour

În Carrefour. Eu m-am jurat că nu mai calc în magazinul ăsta, dar se pare că mă încăpăţânez să mă conving că nu e rost de a 2,3,4a şansă…

O scurtă trecere în revistă a cretinităţilor care mi s-au întâmplat în acest magazin de doi lei cu angajaţi unul mai cretin decât altul, de-a lungul vremii:

  • L-am întrebat pe un din ăla cu tricou “Suntem la dispoziţia dumneavoastră”, care-şi plimba inutil gelul în freză, unde se află un anumit fel de cablu. Dar înainte să-mi pun punct la propoziţie, el ştia deja răspunsul: “Nu ţinem.” Nu ţineţi neuroni în cutia craniană sau bunăvoinţă în mădulare sau ambele, concomitent. Evident că aveau cablul respectiv, doar că a trebuit să îl identific singurică după ce am făcut inventarul tuturor firelor trase în plastic. Şi o grămadă de spume.
  • Altădată, m-am dus la ei să-mi iau chestii din alea de lipit de picioarele scaunelor, ca să nu frece gresia sau parchetul. Sau de lipit pe tocul uşilor sau la sertare, să nu se trântească.. Cu o zi înainte le văzusem cu mama, în acelaşi Carrefour idiot în care mă aflam, dar plecaserăm fără ele. Aşa că, a doua zi, am revenit eu. Şi fiindcă nu am mai ştiut unde să dau de ele, întreb o binevoitoare, bănuindu-i răspunsul standard cu nu ţinem. După ce i-am explicat că eu cu ochişorii mei văzusem la ei în Carrefour respectivul produs cu mai puţin de 24 h înainte, am constatat că individa habar nu are despre ce vorbesc. Buun, respir adânc, abordez un alt tânăr, care se conversa la un telefon. Telefon mare, probabil ceva din echipament. Aştept să termine. Aştept, aştept, nu mai aştept. Îl rog să mă ajute cu ceva când termină. La care cretinul îmi întoarce spatele şi-şi înfige figura într-un raft. A zis cineva ceva…undeee…pam-pam… Am plecat fără cumpărătură, doar cu nervi şi jurăminte nerespectate.
  • Când am luat bohrmaşina. Coadă pentru garanţie. Un băiat amabil, o desciocolează, o conectează la curent, doar că nu ştie mai departe, că nu el se pricepe. Da’ cine se pricepe? Păi, un alt băiat. Să vină băiatul. Păi, nu se poate, băiatul e în pauză. Nu-i bai, să vină alt băiat, nu facem discriminări. Păăăi… care alt băiat, doar unul există. Adică, să vă explic. Dacă ăla era persoană-cheie, unic angajat pe o anumită treabă şi se nimerea taman în pauza în care îmi cumpăram eu bohrmaşina să-l apuce şi pe om burta şi să ia buda în braţe forever, what next.. Cei de la ghişeu, foarte amabili, cică, vă semnăm noi garanţia şi puteţi pleca, doar că nu e valabilă în felul ăsta. Între timp i s-au dat tipului din pauză enşpe mii de telefoane, dar la capătul celălalt al firului răspundea un sictir: pauză. Până am început scandalul. Cu chemat după şefi şi feţe palide. Că doar am şi alte idei de conversaţii decât circ ieftin într-un căcat de Carrefour.
  • Şi ieri, ultima mea vizită în Carrefour. Ce credeţi că păţesc?! Îmi este furat coşul din magazin, cu produsele din el, cu tot. Adică, văzut produs pe raft, adăugat în cărucior (e foarte simplu, aproape seamănă cu felul în care se cumpără pe net :p), văzut alt produs, lăsat cărucior, deplasat om. Întors, cărucior -ciuciu, cumpărături intenţionate – rămase aşa. Intenţionate…

Adică, eu pricep: criză în economie, criză în portofele şi monezi de 5mii, criză de cărucioare, criză de civilizaţie, DAR CĂRUCIORUL CU LUCRURILE MELE NEACHITATE SĂ SE FURE nu mai înţeleg. Când am întrebat la informaţii de unde luăm alt cărucior, pe aia a umflat-o râsul. Apoi, am hotărât. Căruciorul acela, tocmai fusese ultimul meu cărucior de Carrefour.

Pentru asta au fost inventate Real, Mega Image şi chioşcul de vizavi.

p.s. ăştia îşi merită salariile mizere. Dacă nici la nivel de îndeplinire a sarcinilor de 7 milioane nu sunt capabili să se ridice, măcar să tacă din gură, să nu se mai plângă atâta şi să râncezească pe mut. Că mai rău încurcă.

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 123 queries in 0.156 s