Luna: October 2008 (Pagina 4 din 6)

Gigi Kent vs Fata Organa

Oare de ce bărbatul necăsătorit e un burlac ce se bucură de viaţă, iar o femeie nemăritată e fată bătrână. Şi “bătrână” se aplică de undeva de la 27 încolo, media de vârstă scăzând direct proporţional cu apropierea de mentalitatea rurală.

Deci, să te ferească bunul Dumnezeu să te apuce douşcinciu’ tot cu numele lu’ tactu’ în buletin şi fără mutaţie oficială, că te faci de mândra minune în tot satul şi pe la toate neamurile. Care nu te-ar recunoaşte să te vadă pe stradă, dar ţin evidenţa exactă la numărul nunţilor şi înmormântărilor familiei. Mai exact, evidenţa nunţilor TALE.

Treaba cu burlacii e uşor eronată, dragilor, şi apărută dintr-un evident complex al lor, căci se ştie doar, cât de bine mânuiesc arta manipulării. Cu precădere aplicată asupra deţinătoarelor de XX, programări la cosmetică şi şedinţe de botox. Deci, treaba cu burlacii e o aparenţă comică, dacă stăm să ne amintim vorba aia, că femeile îmbătrânesc urât, iar bărbaţii trist. Căci o femeie, cât de urâtă o fi lăsat-o mama natură şi cât o mai fi făcut-o praful din cartierul de blocuri unde locuieşte, tot se poate bucura de plăcerile vieţii şi ale bateriilor Duracell până i-o da Dumnezeu zile şi bani de baterii. Dar, în cazul bărbaţilor, se schimbă situaţia. Că degeaba stă el burlac, liniştit, nu-l bate nimeni la cap să-şi strângă ciorapii, dar… burlăcia are zile bune şi mai puţin bune. Iar începutul sfârşitului e tragedia burlacului atotfericit.

Continuare

No, ce fain

*Atenţie, post scris pe ardeleneşte. Cine nu suferă genul şi cui îi pică gradele de la loc, să nu să obosiască optic cu acest text scris fonetic. Face vriun sens?

Continuare

Balcon misto

Sau mop mişto, că nu mai ştiu la care să mă uit :p Apropo de asta. Nu e din vecini, dar, din Bucureşti. Imaginea o am de vreo săptămână în telefon, dar aşteptam să fie iar altu’ cu trei secunde mai deştept! :p glumesc :o)

Continuare

Cum facem pe mess?

Dacă tot am făcut un ghid al bunului simţ la telefon (contestat pe alocuri), mă gândeam să facem un ghid al bunelor maniere pe mess. Să îl compunem cumva împreună, adică fiecare să vină cu ce i-ar plăcea lui să se întâmple, cum să se întâmple, să înjure ce nu-i bine şi să ofere varianta “politicoasă”. Hai, că poate ne citează ăştia prin manualele nepoţilor noştri ca pe nişte clasici în viaţă (sper eu), deschizători de drumuri…

Continuare

Prietenie, bibelou de porţelan

O viaţă de om. O figură în fotografiile de la grădiniţă, o prezenţă în prima zi de şcoală. Colega de bancă dintotdeauna şi coechipiera jocurilor de cărţi.

MOMENTE.

Băile bălăcite la soare şi tălpile goale pe iarba din curte. Bulgăritul în parc şi leagănul din colţ. Telefoane insuficiente şi poveştile neterminate. Petrecerile nesfârşite şi dureri de picioare. Tocuri prea înalte şi nopţile pierdute. Întrebările nerăspunse şi finaluri fericite.

Momente.

Primul fluturaş în burtă, primul manifest de prostie. Prima menstruaţie în chiloţi. Prima întâlnire cu bujori la purtător şi primul sărut franţuzesc. Prima palmă de la viaţă sau ultima gogoaşă servită. Prima greşeală iertată şi ultimul gest afectuos. Primul semn de cutremur şi ultimul spasm incercat.

momente.

prea puţin

c            i                      o                    b                   u                      r                    i

Ca la Cluj acasă

…n-o să fie niciodată, nicăieri.

Azi am văzut din exterior toate motivele pentru care Clujul e atât de iubit. Şi, mai ales, am văzut motivele pentru care eu iubesc Clujul 🙂 Luate împreună, dar împărţite la o mână de prieteni. Într-adevăr feţele oamenilor sunt mai relaxate, vizibil mai vestice. Străzile mai aerisite şi şoferii mai mocăiţi. Am revenit cu drag şi am plecat cu dor.

Le spuneam fetelor mele, într-un update făcut pe o vară întreagă şi concluzii servite la rece, că am crescut accelerat. Chiar dacă, de fapt, parametri în care funcţiona lumea mea s-au dovedit cu semn opus. Dar minus cu minus dă plus, iar ce nu te-omoară te-ntăreşte. Culmea, te poţi prăbuşi pe dinăuntru, crescând la suprafaţă. Şi mă uitam la ele cu melancolia unei prietenii pe care nu am fi dus-o la distanţă. Ci pe care am fi purtat-o prin clinici şi amfiteatre, prin cămine şi pe la cafeluţe. Cu setea tuturor lecţiilor pe care le-aş mai avea de învăţat de la ele. De omenie. Le-am lăsat cu inima-mpăcată, că mie are să îmi fie bine pe drumul -care l-am ales, şi cu lacrimi în ochi. De toate trei părţile.

Ştiţi, vorbe mari de prietenie şi declaraţii de simţiri nebănuite am făcut la viaţa mea nenumărate, că doar nu mă pricep degeaba la cuvinte. Şi am primit îmbrăţişări cu carul şi lacrimi calde pe obraji. Dintr-o mirare neînchipuită, că, vai, ce extraordinar! şi ce minunăţie! Dar singurul lucru ieşit din comunul iluziei de nemaivăzut este o situaţie neîntâlnită decât în propoziţiile care încep cu dacă şi se termină în fantezii. Revin în concret. Fiindcă am plecat ruşinată de o vorbă pe care am zis-o incomplet azi la masa micuţă din colţ. Dar, pe care nu aş fi putut s-o termin sub altă formă decât asta, căci mi-aş fi dat cu toată firma şi stăpânirea de sine în cap. Vorbeam de relaţiile interumane şi concluziile creţe: Nimic nu e adevărat dacă nu e dovedit. Iar până la o probă contrarie, pot să zic că sunt regina Angliei. Şi le arătam cu degetul, pe ele şi pe proba lor. Spunând că şi eu vreau aşa ceva…

Continuare

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 115 queries in 0.484 s