Ca la Cluj acasă

…n-o să fie niciodată, nicăieri.

Azi am văzut din exterior toate motivele pentru care Clujul e atât de iubit. Şi, mai ales, am văzut motivele pentru care eu iubesc Clujul 🙂 Luate împreună, dar împărţite la o mână de prieteni. Într-adevăr feţele oamenilor sunt mai relaxate, vizibil mai vestice. Străzile mai aerisite şi şoferii mai mocăiţi. Am revenit cu drag şi am plecat cu dor.

Le spuneam fetelor mele, într-un update făcut pe o vară întreagă şi concluzii servite la rece, că am crescut accelerat. Chiar dacă, de fapt, parametri în care funcţiona lumea mea s-au dovedit cu semn opus. Dar minus cu minus dă plus, iar ce nu te-omoară te-ntăreşte. Culmea, te poţi prăbuşi pe dinăuntru, crescând la suprafaţă. Şi mă uitam la ele cu melancolia unei prietenii pe care nu am fi dus-o la distanţă. Ci pe care am fi purtat-o prin clinici şi amfiteatre, prin cămine şi pe la cafeluţe. Cu setea tuturor lecţiilor pe care le-aş mai avea de învăţat de la ele. De omenie. Le-am lăsat cu inima-mpăcată, că mie are să îmi fie bine pe drumul -care l-am ales, şi cu lacrimi în ochi. De toate trei părţile.

Ştiţi, vorbe mari de prietenie şi declaraţii de simţiri nebănuite am făcut la viaţa mea nenumărate, că doar nu mă pricep degeaba la cuvinte. Şi am primit îmbrăţişări cu carul şi lacrimi calde pe obraji. Dintr-o mirare neînchipuită, că, vai, ce extraordinar! şi ce minunăţie! Dar singurul lucru ieşit din comunul iluziei de nemaivăzut este o situaţie neîntâlnită decât în propoziţiile care încep cu dacă şi se termină în fantezii. Revin în concret. Fiindcă am plecat ruşinată de o vorbă pe care am zis-o incomplet azi la masa micuţă din colţ. Dar, pe care nu aş fi putut s-o termin sub altă formă decât asta, căci mi-aş fi dat cu toată firma şi stăpânirea de sine în cap. Vorbeam de relaţiile interumane şi concluziile creţe: Nimic nu e adevărat dacă nu e dovedit. Iar până la o probă contrarie, pot să zic că sunt regina Angliei. Şi le arătam cu degetul, pe ele şi pe proba lor. Spunând că şi eu vreau aşa ceva…

A fost odată o copilă, care s-a îndrăgostit pierdut, într-o capcană de fire epice încurcate în intrigi copilăreşti. Dar povestea are un erou, iar “el” e cel care a determinat finalul fericit. Şi uite-aşa, dintr-un erou s-au făcut trei, capcanele au dispărut, dar substratul a rămas. Fiindcă e păcat să pierzi esenţialul din poveşti cusute cu iţă cenuşie. Dar e miraculos să te alegi cu-o probă câştigată. Şi-o prietenă adevărată.

Mulţumesc.