Întrebarea asta îi face concurenţă celei cu “da’ de ce“. Ştiu că niciuna nu e pusă cu rea intenţie, dar nu ştiu care mă enervează mai tare. Da’ ştiţi de ce? Pentru că oamenii se aşteaptă, în general, la răspunsuri cum că nu-mi place, că mă enervez des, că sunt mulţi idioţi, colegi cretini etc.

Să vă spun ceva: Ştiţi cum e la Bucureşti? Senzaţional. So far. Vorbesc la prezent, că nu-s mama Omida. Şcoala în limitele bunului simţ, ba aş îndrăzni să mărturisesc faptul că m-au impresionat profi care ştiu să vorbească şi fără laptop. Pe la Cluj erau mai rari ăstia. Şi aş mai zice că lucruri pe care le-am învăţat acolo, aici se predau altfel. Într-un sens mai pozitiv de altfel. Că o fi din cauză că le-am mai auzit eu, că or fi ăştia cu şcoli de două trepte mai înalte ori blonda mai cu gura căscată, nu ştiu. Dar zic.

Colegii: pâinea lui Dumnezeu, vorba ceea. Parcă i-aş cunoaşte dintotdeauna. Cred că sentimentul e reciproc, oricum, se pare că îmi fac obicei din a fi adoptată de găşti gata formate. Aşa mi s-a întâmplat şi într-a doişpea (am schimbat clasa). Şi a fost cea mai deşteaptă mişcare. După asta de acuma 😉 Fete naturale, netăvălite în sclipici, ci duse pe la şcoală. Băieţi haioşi şi bine orientaţi în spaţiul capitalei. Ca norocu’! 😉 Aş îndrăzni să prevăd nişte treburi frumoase aici.

Traficul: nu mă enervează (tot timpul :p) şi am martori. Plus, muzică frumoasă în maşină, îmi plac timpii ăstia de numa’. Am căpătat liniştea aia, pe străzile Bucureştiului, cu care mă plimbam la 3 dimineaţa prin Cluj, spre cămin. “Să ne aerisim“, mai ştii? :p Am căpătat încrederea de a mă întâlni cu cineva şi fără gene întoarse şi gloss pe buze. Am învăţat să răspund zâmbind cu calm unei priviri răutăcioase. Sau să o scald într-o glumă, când aş fi zis “de sănătate”. Dar înjurăturile nu detensionează atmosfere şi nici nu leagă prietenii. Am învăţat să îmi spun că doar mi se pare şi totul e numai în capul meu. Că ştiu eu că oamenii nu sunt răi în felul lor. Modul ăsta de a gândi m-a ajutat să trec peste multe bariere sociale şi emoţionale, nelimitate geografic.

Îmi place Bucureştiul fiindcă e foarte colorat. E pestriţ. Sunt oameni de toate felurile în toate locurile. Sunt oameni la costum şi piţipoance în metrou. Sunt gagici nefardate în maşini scumpe la semafor. Sunt persoane care fac pe vedeta în sala de aşteptare. Şi îşi savurează fiecare moment în centrul atenţiei. Apoi sunt acei oameni care par inabordabili, dar sunt cei mai sociabili, de fapt. La mine în Ardeal, cine era fiţos, era fiţos până la capăt, rar îl puteai scoate din ale lui. Şi mi-e drag de toţi cei care mă avertizează cu privire la ăia răi şi egoişti din Bucureşti. Ăia care nu îţi dau cursuri la şcoală şi nici prioritate în trafic. Care vorbesc una şi fac alta. Dar mi le spun oferindu-mi cursul gata xeroxat sau aşteptând să învârt de volan. Până şi parcare mi s-a oferit. (Da, la voi în Bucureşti!!! -ăştia de vă minunaţi amu) Ca să nu mai zic de altele, mai “echivalabile”, din gesturi nobile. Încadrabile la veşnica recunoştinţă. Şi mi le dau ca pe o povaţă spusă unei fiice adoptive. Care pare mică şi debusolată într-un oraş mare şi aglomerat. Dar vă mai spun că aparenţele înşeală, dar copilele cu plete blonde, nu.

Încă nici nu m-am mutat la mine. Urmează în viitorul apropiat. Ceea ce va face situaţia şi mai senzaţională. Lămurit? 🙂

Marry Hopkins-Those were the days