Luna: September 2008 (Pagina 3 din 8)

Despartiri

Nu îmi plac.

Chiar dacă după o despărţire urmează un alt început. O nouă motivare, cu un bagaj mai consistent şi o înţelepciune asimilată, nu lecturată. Oare de câte ori am zis chestia asta? Oare câte forme o să-i mai ştiu da aceleiaşi idei? Şi oare până când voi repeta lecţia devenită istorie ca să trec examenul?

E toamna copilăriei şi răsăritul bătrâneţii. Dar pe înţelepciunea copilei nu o să pot conta vreodată. Şi vremea lui rămas-bun. Ieri am scos cheia din căminul care mi-a ascultat poveştile de suflet, care mi-a ascuns lacrimile şi mi-a primit jubilările. Şi ceasul amintirilor.

Mi-am încrustat pe retină imaginea sălii de lectură cu aerul acela închis şi albul de pe pereţi şi uşi. Iar imaginea am îmbibat-o în aroma de vopsea proaspătă şi căldură uscată. Că aşa mirosea la Cluj. În căminul nostru. Am privit Babeşul şi locul de unde vorbeam la telefon, Non-stopul, care nu era non-stop şi Bisericuţa de vizavi. Iar femeia de serviciu mi-a urat “succes” de parcă ar fi fost în orice altă dimineaţă, de parcă m-aş mai fi chiar întors. Despărţire devenită nostalgie. De străzile Clujului îmi va fi veşnic dor.

Am privit figuri care mi-au trezit fluturaşii din amorţire, care au născut sentimente despre care citisem doar, figuri după care am plâns nopţi la rând sau care au plâns după mine. Alt gen de despărţire a fost atunci. Acum însă, când împărţirea bunurilor fizice echivalabile în inimi frânte e neglijabilă, oamenii m-au privit pe mine, omul. Cum mă rugam de ei zile întregi să se uite atunci. Dar, se pare că oamenii nu pot face lucruri când ai tu chef, ci numai când sunt ei pregătiţi. În schimb, urarea lor de “drum bun” a fost din toată inima aia care a rămas nefrântă şi din toată puterea sentimentului care a încercat să ne unească odată… E ciudat să trezeşti reacţie unui om cu care nu ai mai vorbit de mult timp. Şi e şi mai ciudat să fie reciprocă treaba asta. Încununată de un tacit “bravo, tu”. Şi de un oarecare “la revedere” sincer, nu de politeţe. Revedere? da, mi-ar plăcea…

Şi mai e despărţirea aia ideatică. La graniţa dintre material şi non-material. Căci nu mi-am văzut prieteni buni. Le-am zis, dar atât. Ştiu că simţirile adevărate trec peste kilometri şi ceasuri ticăite. Dar mereu am zis că în Cluj mă ţine şcoala şi oamenii. (Nici nu ştiu în care ordine, doar în care ierarhie afectivă.) Păcat că nu aparţineam şi eu acolo. De multe ori mi-am dat seama că am prieteni prea buni în apropiere. Oameni care mereu mă sună doar ei. Care înţeleg când le scriu “brb” şi care îmi bat la uşă doar să mă salute. Ştiu. Sunt oamenii de la care am învăţat mai multe decât şi-ar putea ei închipui vreodată. Dincolo de aerul curat al Clujului, de ei îmi va fi un dor mult. Adică la fiecare respiraţie.

Apoi sunt despărţirile acelea nepalpabile, acelea proiectate strict în interiorul fiinţei tale. Când simţi că dai drumul unor valori, când faci schimb de sentimente şi transferi atribute condamnate. Sincer, am păţit să vărs lacrimi mai amare şi să suspin hohote mai cutremurătoare din motive absolut străine de indivizii care mi-au frânt inima şi orele de somn. Când am pierdut speranţa de a ajunge vreodată la mintea unui om pe care îl iubesc mai mult decât explică teoriile mele de viaţă. Când m-am trezit printre lacrimi la masa din fundul cafenelei, cu spatele la intrare şi cu faţa la prietenele mele. Durere care se reactivează la fiecare prilej ce decalnşează amintirea. Mă înţeleg eu pe mine…

Când m-am trezit singură într-o lume pe care nu o luasem în calcul. Desigur, am voie să mă răzgândesc. Am voie să închid şi să deschid ochii. Uneori şi visele pot fi spectaculos de frumoase. Dar din vise, mereu ne trezim.

Şi ştiu, suntem ceea ce gândim. Şi lumea e ceea ce gândim. E perfect logic. Dar asta nu înseamnă că am înţeles. Adevărul nu există. Ăsta e argumentul doveditor. Am înţeles.

p.s. Da, plec din Cluj. Îmi continui studiile la Bucureşti. E o afirmaţie, nu o interogaţie. A se lua ca atare.

Nimic nu se potriveste

Am o listă lungă în dratfs. Subiecte pe care să mă concentrez când mă găsesc în goluri de inspiraţie. Momentan, însă, golurile nu sunt de inspiraţie, ci de altceva. Şi nimic nu se potriveşte. Pentru a nu fi interpretat. Îmi dau un refresh şi revin.

Morgeneaţa Zen

Mi-am luat o carte cu Zenisme. Sunt atât de drăguţe şi pline de înţelepciuni povestioarele astea, că nu mă pot abţine să nu vă povestesc una. Oare mă bagă la zdup din cauza încălcării drepturilor de autor? Ziceam că e legendă…
Un călugăr stă pe malul râului, relaxat, prins în cugetarea cum să traverseze râul. Se tot gândeşte el aşa, când vede un maestru zen pe cealaltă parte:

-Maestre, mă tot gândesc… cum să trec pe cealaltă parte a râului?

Iar răspunsul maestrului spune:

-Deja eşti pe cealaltă parte a râului.

De Zilele Bucurestiului stateam in loc?!

Mi-am abţinut criticile şi argumentele doveditoare până după minunatul eveniment.

Continuare

Ca de duminica

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă aflu în toiul maratonului. Am mai multe de zis decât de obicei, aşa că încerc să le structurez cumva:

  • Marea întâlnire a bloggerilor sibieni, azi la ora 18 la Trei Stejari. Toată lumea e invitată. Evenimentul e planificat de ceva vreme şi se anunţă cu ceva consecinţe lăudabile. Din păcate, eu nu mă găsesc în Sibiu la ora aia. Dar le doresc distracţie faină. Şi nu uitaţi să beţi o apă plată şi pentru mine 😉
  • Din nou scandal cu privinţă la vaccinul împotriva cancerului de col uterin. Părerea mea e că studiile nu sunt concludente, dar interesele economice mari. Dacă aş avea o copilă de clasa a 4a nu i-aş lăsa să mi-o vaccineze. Mai bine aş educa-o să nu se facă mare şi curvă, ci cuminte şi cu credinţă că sănătatea e starea de normalitate.
  • Cea de-a patra ediţie a „Premiilor Ioan Chirilă” va avea loc la finalul lunii noiembrie. Evenimentul, unul dintre cele mai importante pentru presa sportivă, este organizat de Fundaţia artEST şi Agenţia de Vise. Premiile se adresează tuturor jurnaliştilor de sport, din televiziune, presă scrisă sau agenţie de presă şi se organizează cu scopul de a răsplăti valoarea şi de a crea competitivitate.
    Categoriile pentru care se vor acorda premii sunt: „Cel mai bun ziarist”. „Cel mai bun autor de reportaje”, „Cel mai bun analist-comentator”, „Comentatorul tv al anului”, „Comentatorul radio al anului”. „Premiul special pentru carte” şi „Sportivul anului”. Rămân cu ochii pe subiect.
  • Puterea gândului e uluitoare zilele astea. O fi ceva în atmosferă?
  • Julie Andrews & Christopher Plummer – Edelweiss

O duminică frumoasă, mai frumoasă decât vremea de afară 🙂

Ma scapa claxonul

Citesc la Tudor despre claxonatul excesiv, fără rost şi foarte des. Subscriu şi adaug.

Pornind de la antesecunda în care păleşte culoarea roşie la semafor şi începe să se îngălbenească partea din mijloc (asta e o psihoză a bucureştenilor) până la nunţile alea infernale care îmi distrug dimineţile de weekend. Dar-ar Domnul cât mai multe posturi şi cât mai liniştite. Că eu, păcătoasa, i-aş opări pe toţi. Locuiesc într-o intersecţie şi sâmbăta şi duminica nu trag speranţe să dorm după ora 10. Se opresc la semafor şi uita claxonul în priză. Să vezi atunci gânduri de casă de piatră şi “urări” din partea mea.

În schimb, şi eu claxonez drept pedeapsă, nu atenţionare -cum scrie codul rutier şi al bunului simţ. Când îl mai văd pe câte unul [ieri am păţit] pe marginea şoselei, dirijând un pişulică boltit cu talent, că, deh, când te loveşte natura…
Claxonez, domne, nu în speranţa de a-i da o lecţie sălbaticului, ci de a-l speria niţel. Acţiune cu efect de întrerupere a jetului. Măcar atâta…
În Ardeal sunt OMVuri din colţ in colţ. Miroase frumos si angajaţii sunt amabili.
La nevoie, puteţi apela cu incredere.

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 146 queries in 0.217 s