Tocmai am fost întrebată dacă şi în Sibiu există pizza cu livrare la domiciliu.
?!?!?!?!?!??! Da, avem chiar şi maşini de spălat automate, frigidere şi pâine feliată.
Luna: July 2008 (Pagina 6 din 14)
Mă văd acum câţiva ani stând cu calculatorul în faţă o noapte întreagă, citind jurnalul Florianei. Era de Revelion. Încă ştiu pe dinafară frânturi din vorbele ei. Şi simt gustul acelor ore înecate în teamă. Se spunea, pe undeva să nu îţi fie frică de visele tale. Să îndrăzneşti, căci răsplata cutezanţei îşi va găsi finalizarea într-o realitate, cândva… Zicea ea să nu reprimi pasiuni dezvoltate inclusiv pentru imposibil. Fiindcă va veni ziua când vei sta în faţa chipului de bărbat pe care îl iubeai în secret, în reviste şi la TV.
Iar, azi, el mi-a strâns mâna.
Şi preţ de câteva minute, copila şi-a simţit nebunia. Ceea ce înseamnă că ea există, doar mijloacele de a o scoate la iveală lipsesc. Iar dincolo de emoţia adolescentei topite, mi-a plăcut omul, fiindcă se uita direct în ochii mei mici. Fără întrerupere, într-un ciudat fel parcă invaziv. Fără întrerupere. Şi înţelegea ce vorbesc, mă auzea pe de-a-ntregul. Fără să mă bănuiască a fi doar o nebună cu monologuri scuipate pe de rost.
Mereu caut contactul cu ochii celuilalt, însă până acum nu mi-am dat seama cât de puţini sunt cei care mă întâmpină la mijloc. Cât de puţine priviri se întâlnesc. În ziua de azi, oamenii prima dată se pupă şi apoi se plimbă în parc. Mai întâi fac sex şi apoi, cunoştinţă. Întâi botez şi apoi nuntă. Oare ce urmează?
Chiar dacă nimeni nu oferă garanţia schimbării, măcar avem obligaţia de a încerca. Da, Tudor, sunt gemeni. Şi o să ne mai întâlnim.
pietoni pe autostradă şi pietoni pe autostradă traversând autostrada
O să ziceţi că am înnebunit de tot, însă nu am avut halucinaţii, promit. Oamenii ăştia nu pricep că pe autostradă degeaba te uiţi în stânga de 5 ori şi treci doar după. Pe autostradă nu vezi maşina când vine ca vântul şi ca gândul. O vezi numai că trece…
Aşa. Un altu’ pedala pe bicicletă , dar, culmea!, pe banda opusă sensului de deplasare. Ştia el bine ceva, că pietonii au obligaţia de a circula pe partea stângă a drumului, dar cei cocoţaţi pe biciclete nu mai sunt pietoni. Drept să spun, nici nu-mi imeginez cum vedea cărarea, că maşinile aveau farurile aprinse că deja era seară bine.
Iar domnu’ şofer de la AG 92 CDA, care este un ditamai dărăbana de tir, (dar nu mai “dita” decât nesimţirea şoferului), de ce #¤%!”#¤%&/()=?* nu v-aţi dat la o parte pe Dealu’ Negru şi aţi insistat să circulaţi pe banda rapidă cu fantastica viteză a melcului turbat?!?!?! Luaţi un sfat de la un şofer neprofesionist: banda aceea e specială pentru cei care îi depăşesc pe dihaniile alea ca dumneavoastră. CEI CARE POT, dacă mă-nţelegi… Mda, tot Dealu’ am urcat şi am coborât în fundul insensibilului domn. (insensibil la blitzuri, claxoane şi “#¤%&/&%¤#”¤%& )
Întrucât mă îndoiesc că se înghesuie mulţi bunici pe net şi cu atît mai mult, pe blonde :p aş zice:
ÎN ATENŢIA NEPOŢILOR!
Luni pe la 11-12, primeşte bunica mea un telefon de la o tanti care se prezintă a fi de la bancă ori de la CEC (Bună-mea aude mai prost şi nici cu înţelesul nu stă prea grozav). Dar nici tembelă nu e, să ne înţelegem. Că doar e rudă cu mine 😉
Femeia îi zice în telefon, că au ei la bancă nu-ştiu-ce ofertă miraculoasă, că să-şi transfere toţi banii pe card, poveşti din astea… Bunica îi spune că ea nu ştie exact despre ce e vorba, dar îşi va anunţa copiii, că ei se pricep. Şi că va merge la bancă să rezolve problema. Da’ stai, că tanti zice că nu e bine aşa, că ăsta e -auzi acolo- un program care funcţionează NUMAI prin telefon. Şi lasă un număr la care să revină cu un răspuns.
De-abia azi ne povesteşte bunica de telefonul minunat. Cam multe “nu-ştiu-ce”-uri în povestea asta. I-am explicat că ăştia sunt escroci care sună să prostească lumea. I-am zis să nu creadă nimic din ce aude, ba mai mult să nici nu stea de vorbă cu “oferte” din astea “minune”. Nici măcar nu ştia de ce bancă e vroba, ce transfer sau cine suna. I-am mai zis, nici măcar cum o cheamă să nu spună, direct să închidă telefonul. Băncile nu lucrează prin poveşti, ci au nevoie de un buletin şi o semnătură.
Ce nenorociţi! Noroc că a fost bună-mea pe fază. Până şi ora la care au sunat dă de bănuit, că e clar că nici un om în activitate nu e acasă, ci eventual doar un pensionar plictisit cu ochii în TV, ahtiat după un suflet cu care să se converseze în telefon. Sunt şmecheri ăştia, dar noi tre’ să fim şi mai şmecheri decât ei. Deci, atenţionaţi bunicii! 😀
E vorba de 3 lucruri pe care le-aş schimba în patria noastră-n trei culori, dacă mi-ar sta în putere. Condiţionala asta mi se pare uşor pesimistă, căci teoretic ar trebui să credem că putem contribui cu ceva bun de la nivel individual. Fiindcă, să fim serioşi, câţi dintre noi ajungem preşedinţi? Eu una încerc să nu-mi arunc gunoaiele pe jos, ci să le bag în geantă până ajung la primul coş. Ştiu că ar trebui să existe din 5 în 5 metri. Dar faptul că nu se întâmplă chestia asta nu e scuză ca eu să fiu ŢĂRAN (nu din ăla ca-n reclamă).
Deci:
1. Aş da o lege prin care aş interzice unora să aibă copii. De ce? Fiindcă unii pur şi simplu sunt pericole sociale. Un program de castrare naţională ar funcţiona, ca să nu mă acuze careva că îi interzic plăceri animalice, că oricum mai mult de Dânsa-ntr-însa nu pricep ăstia. Deci, ficky-ficky-bumsi-bumsi în vecii vecilor, dar fără consecinţe, vă rog. Că noi, ceilalţi, nu avem nici o vină.
(părinţii nu pricep că au fiinţe umane lângă ei şi nu nişte animale care trebuie hrănite şi spălate. Nu înţeleg să renunţe la “Îţi explic când creşti mai mare“; copilul nu e tembel, dar părinţii îl pot trasforma într-un cretinelo după chipul şi asemănarea lor. Cu succes chiar. Sau ăia de îşi bat pruncii. Nici pe câine nu e voie să-l baţi cu mâna -spun toate cărţile de dresaj- ci numai cu ziarul, fiindcă mâna stăpânului e pentru a-l mângâia, nu pentru a-l lovi. Dar oamenii, fiinţe raţionale, chipurile, uită asta când vine vorba de copilul lor. Iar puterea pruncului de a ierta e uimitoare.)
2. Aş investi masiv în infrastructura existentă. Până când o să apuce ţara asta să vadă o autostradă ca lumea, n-am chef să risc viaţa familiei mele zi de zi pe cărările patriei. Ar fi mai ieftin decât ridicarea autostrăzilor, mult mai rapid şi ar salva câteva zeci de vieţi, părerea mea. Că România cu autostrăzile face parte din seria “La Paştile Cailor”.
3. Aş pune pe picioare un program naţional de stimulare şi sprijinire a copiilor supradotaţi. Avem oameni cu potenţial, în care trebuie investit din vreme. Dar noi ne lăudăm pe la televiziuni cu termeni ca donaţie, caritate şi euro ca să impresionăm babele şi moşii. Care şi-au trăit viaţa bine-merci şi acum au chef de telenovele. Iar elevilor din băncile şcolii le împuiem creierele cu Sadoveanu şi Sobieskii şi românii. Eu i-aş pune pe ăştia cu tot neamul lor în Muzeul Ţăranului Român întru veşnica pomenire. Iar celor care se formează, care au minţi ascuţite şi procesoare ultraperformante le-aş spune că există Blaga şi Eliade. Pe Eminescu îl pricepi într-a patra şi îţi ajunge. La ce bun să faci teoria băţului de chibrit pe mai multe planuri în Luceafărul, când lumea te aşteaptă să exişti deştept în ea. Eu n-am citit pic de nimic în şcoală, fiindcă îmi imaginam că toate cărţile sunt ca greţoşeniile cu care ne îndopau ăştia. Noroc cu literatura germană, că mai era ceva de capul ei.
Hai să îi ajutăm pe cei aflaţi în dureri fizice mari, dar să nu uităm nici de cei care i-ar putea salva pe aceştia. Şi anume, Copiii Noştri. Eu cred în copii.
Acesta a fost răspunsul la o leapşă primită de la Omar. Oricine crede că are o idee de împărtăşit e invitat să preia leapşa. Eu nu o dau mai departe, fiindcă puţini sunt receptivi la genul ăsta de jocuri. Să nu vă fie cu supărare.
P.S. at Omar: De ce numai 3 ??? Că eu doar ce m-am pornit :p
Later edit: leapşa preluată de Călin
Navigând ca de obicei, am dat peste postul ăsta, datat din februarie 2006. Tema este “blogul în România”, iar autorul anunţă intenţia de a scrie şi un articol într-o revistă. În 2006 unii se mai jucau încă cu puţa-n nisip, vorba aia. Unii nici acum n-au încetat, dar să nu ne abatem de la subiect.
Interesante sunt şi comentariile, pentru a urmări viziunea unui om la momentul acela şi proiecţia ei în timp, la momentul acesta. În special, Andrei Roşca a dat dovadă de intuiţie fantastică ori e un vizionar care încă nici nu a uimit destul.
Până de curând nici nu ştiam pronunţa cuvântul “antreprenor” că mi se împleticea limba. Acum, aproape sunt în stare să şi explic cuiva ce vrea să zică..
Admir oamenii care ştiu să viseze mare şi asta nu din fotoliul din faţa TVului. Cred foarte puternic în programarea minţii umane întru direcţionarea paşilor spre visul măreţ. E o călătorie fantastică, în care să te îmbarci e mai uşor decât să vâsleşti. Fiindcă, aici, legea inerţiei nu funcţionează. Nici reguli nu sunt -doar să apeşi butoanele potrivite. Căci calea este uneori mai importantă decât destinaţia.
