Umbland azi pe strazile frumosului centru universitar medical, pe unde imi port pasii mai adesea decat pe la malluri [curios, dar adevarat!], mai exact pe Clinicilor, dau intr-un fel de nas in nas cu un bun coleg de-al meu…

“Nas in nas” e o expresie menita sa aduca explicatii necunoscatorilor faimoasei strazi clujene -strada cu sens unic pe 2 benzi modeste. Nici vorba de vreun bulevard multipopulat sau hiperaglomerat.
Eu pe o parte, el pe cealalta. Sensuri opuse de mers. Isi indreapta extremitatea cefalica spre mine, probabil si globii oculari [acuitatea mea vizuala nu imi permite sa jur in fata instantelor supreme, dar am o banuiala puternica].
La care, ce-mi trece mie prin cap… in loc sa urlu din toti plamanii mei de blonda miniona, imi zvarlu manuta in aer, intr-un semn international de SALUT.
Prea putin international pentru distinsul coleg, care isi grabeste privirea spre pamant. E drept, avea castile in urechi. Dar nu am vazut nici un val pe ochii lui. Sau poate sunt atat de mica, incat uneori imi pastrez statusul de “invisible” chiar si pe strada.
Si ce nu am mai vazut sunt cei sapte ani de-acasa. Pe care nu ii gasesti nici in cele mai rafinate vitrine ale celui mai scump shop. Nici macar in bancile facultatii, in care ne mandrim cu totii ca investim timp si neuroni. Unii, timpul il pierd si neuronii ii conserva.
Si spun ca nici in bancile facultatii, pentru ca deja la gradinita cand ajungi, se presupune ca stii sa saluti.

La cateva minute distanta, ma intersectez pe o strada alaturata, cu doua colege, pretioase de fel, dar suficient de “doamne” incat sa simuleze din buzele lor atent pictate un salut gratios. Pierdut in galagia masinilor, dar initiat. Si nu ar trebui sa ma lase impresionata gestul, intrucat a saluta si a raspunde la salut tine de standard, de normal, de musai. Sau m-am intalnit cu alt coleg, cu care am si schimbat cateva vorbe, dar nu se compara. Acolo relatia trece de la colegialitate la amicitie.

-Asta ca sa nu ramaneti cu o ideea gresita despre studentii la medicina. –
Oricum, fiecare padure cu uscaturile ei. Eu una sunt obisnuita. Am un coleg binecunoscut, care de fiecare data dupa ce eu strig in gura mare cu tinta exacta: “Seeeeeeeeeervus, Cristiiiiiiih!”, se scuza ca DIN NOU nu m-a vazut… sau alta colega de care m-am lovit in repetate randuri in 9 si pe care am salutat-o politicos primele 3 dati. Dupa care nu m-am mai obosit sa emit sunetele respective, intrucat raspunsul ei era mereu acelasi. Ma fixa nedumerita, dupa care, ce ati auzit si voi, am auzit si eu.
Imaginea alaturata ii este dedicata in mod special. [Stiu ca e evident, dar nu am putut risca sa nu ma inteleaga]

Trist este ca peste cativa ani, acesti indivizi vor fi salutati cu “respecte, domnu’ doctor”. As propune eu ceva mai potrivit, dar ma abtin.

Si, atentie, lectia de bune maniere la varsta asta are pret mare. Pentru cei care n-au stiut s-o invete la vremea ei, cand era gratis.

Buna ziua caciula, domnu doctor n-are gura.