Că viaţa bate filmul nu e noutate. Dar când viaţa ta bate filmul, rămâi cu mandibula atârnată şi ochii holbaţi tâmp.
Zilele acestea mă confrunt cu nişte “probleme” organizatorice majore, care implică decizii oarecum într-un timp viitor al condiţionalului optativ. Cred că aşa ceva nu există, dar hai să-l inventăm! Ştiţi cum e aia când îţi trec prin cap diverse scenarii cu “dacă ar fi” pe colo şi dincolo, de te vezi cu ochii minţii (nu ăia holbaţii) şi încerci să-ţi măsori ipotetica temperatură a fericirii. Merge?
La concret, în momentul de faţă există pe lumea asta 4 proiecte care mă vor implicată. Ce să iei şi ce să laşi, acum e atunci! Să te vedem, blondo. Iar azi am stat de vorbă cu cineva care mi-a explicat că nu-mi poate promite marea cu sarea, că nu el taie şi spânzură. Şi reacţia mea a venit prompt, că eu nici nu vreau marea cu sarea, că după dinţii stricaţi ai altora o să bag la maţ, nicidecum după poveşti de adormit copilele. Ştiu, unii fac burtă şi bani din asta. Dar alţii vor doar să se joace. În cel mai responsabil sens al cuvântului. Doar că într-o responsabilitate eliberată din corsetul ambiţiilor reci. Just for fun.
Omul a rămas cu sprâncenele-ncreţite. Cum adică, nu vreau? Adică…cum?!
În fine, nedumerirea trădată a interlocutorului nu m-a lămurit dacă a înţeles ce vreau să zic. Da, există oameni pe lumea asta care ştiu exact ce vor. Şi mai există blonzi, aşa ca mine. Care-şi doresc lucruri simple şi încă ceva bucurie pe lângă ele. Şi care învaţă să-şi primească stropul de fericire, chiar şi atunci când el e departe.
