Uitaţi, zilele astea se împlineşte primul meu an de Bucureşti.
A fost un an mai surprinzător decât mi-aş fi închipuit vreodată. În cele mai întunecate coşmaruri şi în cele mai frumoase vise. Dar dualitate e numele meu şi o simt în fiecare zi. Eu sunt un suflet care a crescut pe drumuri. Cum zice mama, atâta vreme cât a avut ea grijă de mine, nici mucii nu mi-au curs. Acum, sunt zile când n-am vreme nici să mănânc. Noroc că grija ei încă mă urmăreşte. Pe fiecare drum pe care o apuc. Adesea am impresia că părinţii îmi sunt trambulina pregătită în orice moment. Iar calitatea cea mai mare este că propulsează saltul, chiar şi când nu înţelege traiectoria. Că destinaţia nu o cunoaşte nimeni. (Sau, dacă aţi auzit ceva, daţi-mi şi mie un mail. Numa’ nu ziceţi cum se termină..)
Bucureştiul e oraşul în care, când nu mai ai nimic, îţi rămân atâtea lucruri de făcut! E singurul loc care are proprietatea de a mă scoate din rahat, doar dacă m-am scos din casă. După cum spuneam, e oraşul unde se întâmplă lucruri, numa’ dacă ieşi pe stradă! Bucureştiul e ceea ce îţi rămâne când ai impresia că ai pierdut tot. Doamne fereşte ca impresia asta să chiar fie adevărată. Dar câte păcate nu ne-am făcut cu astfel de gânduri?
Bucureştiul nu e locul unde să îţi creşti copiii. Dar e cuibul unde să creşti tu, mai întâi. Te învaţă de bune şi de rele, e atât de mare, încât poţi culege fix ce-ţi place şi-ţi cade bine la stomac. Te iartă dacă întârzii şi nu te judecă după cum eşti îmbrăcat. Bucureştiul a ieşit de sub mirajul piţipoancei şi e impresionat de un zâmbet nemachiat. Şi până nu încercaţi, nu mă contraziceţi! E locul unde oamenii au venit către mine fără să-i chem. Şi mulţi dintre ei au rămas. Iar asta e bogăţia pe care am strâns-o tot anul ăsta.
Locul naşterii, accentul nefabricat şi numărul de pe plăcuţa maşinii sunt o carte de vizită extraordinară. Sunt un atuu într-un Bucureşti în care ne adaptăm cu greu. Că tot asta aud. Şi că oamenii sunt răi. (N-am văzut, dar umblă vorba… ) Hai să ‘începem’ o comunitate a provincialilor din nord-vest, în care să vorbim pe limba noastră. Şi vă promit eu că nu e nici oraşul ăsta aşa de negru!
Am înfiinţat un group ( deocamdată sunt doar eu, dar la ultima verificare o singură persoană nu forma o mulţime) : Clubul ardelenilor în Bucureşti. Comunitatea ardelenilor, bănăţenilor etc se strânge pe net, pentru început. Şi mai vedem noi…
Cu drag de voi şi de Bucureştiul lor,
🙂
