Stăteam azi-dimineaţă frumos la o cafea, când mă trezesc cu revoluţia bunului simţ că-mi bate la geam. Probabil ştia că blondele n-au nici o culoare politică şi s-a hotărât să insiste. Agăţându-se de oblonul meu răblăgit. O fi vreun semn de sus, ceva mesaj cu subînţeles? (Ar trebui să repar oblonul?)
Dacă dumneavoastră pricepeţi, vă rog să îmi explicaţi şi mie. Până atunci, mă tot minunez…
În nici una dintre lumile astea nu e dreptate pentru toţi. Nici în lumea părţilor noastre anatomice.
Zilele astea mă preocupă faptul că nu-mi iubesc şi îngrijesc tot corpul la fel. De dinţi am o deosebită grijă, chiar dacă niciodată nu o să am zâmbetul pe care mi-l doresc. Când eram mică, ştiu că sufeream pentru fiecare fir de păr detectat în perie, iar burta mi-a fost mereu o străină.
Capul e zona de care mă ocup cel mai mult. Şi mă gândeam oare de ce îmi neglijez picioarele, când ele fac mai multă muncă pe zi decât capul pe săptămână. Trist, dar adevărat. E o perioadă în care un profund sentiment de inutilitate mă încearcă. De fapt, m-a încercat acu’ o vreme, de vreo 5 ani mă stăpâneşte.
Dada, capul. Şi dimineaţa şi seara îmi curăţ faţa cu tot felul de loţiuni, ba mă mai spăl pe dinţi şi dau cu creme fine. Bineînţeles că părul îl protejez în tot acest timp, nu carecumva să-l ung sau să-l năclăiesc în vreun fel. Apoi îmi îngrijesc buzele şi gata de culcare.
În timp ce, cu restul de carne şi oase termin urgent în 10 minute sub duş. De curând am descoperit plăcerea de a nu folosi nici un fel de lufă, burete sau alte bariere între mine şi pielea mea. Nici nu ştim cât de frumoşi suntem până nu punem mâna să vedem! Iar de lapte de corp rar mai am timp.
Şi dincolo de toate astea, zilnic interacţionez prin ceea ce beau şi mănânc cu un întreg sistem care nu mi-e la vedere. Prin ceea ce gândesc şi simt cu un întreg sistem care-mi determină stări care ies la vedere. Nu mai ştiu ce alegeri să fac. Nu mai ştiu ce-am făcut cu mine.
Aşa că am pornit în căutarea celei mai puţin iubite părţi din mine. Şi-am să învăţ să o iubesc.
Cu ce parte a corpului tău te identifici?
cu faţa mea
cu ochii
cu gura
cu nasul
cu gâtul
cu pieptul
cu pielea mea
cu burta
cu fundul
cu picioarele
cu mâinile
Nu caut în statistici cele mai iubite părţi de corp. Caut pe cele mai puţin iubite. Că poate le găsim şi lor stăpân. 😉
Fără nici cea mai uşoară ironie de data asta. Aseară am fost la un concert din cadrul festivalului Sonoro. Vedeţi că nu s-a terminat, ba mai este şi în Cluj-Napoca şi Iaşi. Mulţumesc hoinaru şi Ligia că mi-aţi spus şi mie 🙂
Locaţia a fost de un farmec incredibil, catedrala Sf Iosif e frumoasă oricum, imaginaţi-vă cum e când se umple de acorduri de vioară. Era plin de lumânărele şi crini albi aşezaţi în buchete bogate. Iar lumea a stat şi în picioare. A fost atâta viaţă şi atâta linişte aseară în catedrală!
Iar ca să-mi justific şi titlul: asta a fost într-adevăr senzaţia. Că nu sunt în România. E drept, foarte mulţi străini am văzut. Dar nu tu hapciu-hapciu, nu tu un acces de tuse băbească, nici măcar un telefon n-am auzit să sune!!! Adică…domne, ce facem, ne civilizăm?
Eu aseară m-am deconectat. Şi mi-am adus aminte de Sissi şi de copilărie. Nu mi-a venit să cred, când domnişoara din faţa noastră a rugat un cameraman să reducă volumul din cască. Iar asta i-a scris pe o foaie!
Momentul n-a ţinut mult, că m-am întors la obişnuit, la mailuri şi alarme de telefon, la foitul de la cursuri şi strănutatul din metrou. Dar de asemenea episoade avem nevoie, ca de minutul ăla de aţipeală, care-ţi dă un impuls să te trezeşti. Deja încep să mă bucur că vin sărbătorile. Şi mi-e dor de colinde.
Aceasta este drama studentului de azi.
Iar dumneavoastră, din postura de angajatori sau aplicanţi la un post, precis puteţi confirma. Mulţi au diplome, puţini ştiu să facă lucruri. Şi toţi au pretenţii.
Să vă spun ceva. Poate săriţi că mă trezesc şi eu vorbind, când traiectoria mea profesională e altfel decât scrie-n tiparele voastre, însă, dragilor, fiecare dintre noi a ştiut care-s paşii, când a intrat în horă. Că dacă ţineţi neapărat, pot şi eu să mă vait (că tare mă pricep) că facultatea-mi ţine o veşnicie, că am colegi de liceu care câştigă şi mia de euro, fără să fi fost ceva deşteptăciuni ieşite din comun, în timp ce eu produc la momentul ăsta doar pagubă şi găuri în buget, ş.a.m.d. Unde bugetul nici măcar nu e al meu. Mda. E şi ăsta un talent.
Revenind. Dacă tu ca student ai impresia că lumea e rea şi tanti de la interviu pusă pe contre, dă-mi voie să îţi dau o veste: trăieşti pe altă lume. Dacă tu crezi că orice lucru se obţine doar cu mama de mânuţă şi cu tata dând telefoane, din nou, eşti din altă dimensiune. Nu zic că lucrurile astea nu se întâmplă, departe de mine gândul. Dar să ne concentrăm pe ceea ce ne interesează. Să arătăm ceea ce suntem şi, mai ales, ceea ce putem deveni.
Eu vă garantez că mâine să mă duc la un intreviu de job într-o bancă, mă iau ăia cu fulgi cu tot, măcar că abia ştiu deschide excel-ul. Dar îl învăţ în 2 zile cu toţi fulgii din dotare, cu tot. Aţi înţeles?
Fiţi voi! Glumeţi sau tăcuţi, sobri sau zâmbăreţi, blonzi sau bruneţi. Şi nu uitaţi că interesul de a găsi ceva potrivit e de ambele părţi. Ei vor un om, voi vreţi un job.
– Singurul lucru care trebuie adaptat e atitudinea. La interiorul dumneavoastră.
Dibăcia mea continuă să vă uimească? Ţineţi-vă bine!
Asta e ce-a rămas din balcon după ce am aruncat la gunoi toate ţigăniile. TOT. Puteţi face şi dv acasă, că, oricum, ce nu ştii că ai n-are cum să îţi lipsească.
Ştiţi cum e să te trezeşti de dimineaţă, cu bucurie că poţi deschide geamul să intre aer, nu zăpuşeală, cu poftă de cafeaua aromată şi cu o curiozitate tâmpită faţă de vremea de afară?
Doar că în locul buletinului meteo, dai de cronica morţilor subite, înregistrate peste noapte. Aici intră tot: accidente rutiere, soţii disperate şi deţinuţi în turbare. Unde cadavrele plutind în bălţi de sânge, blurate sunt preferatele redactorilor de ştiri. Astea sunt momentele când nici nu-ţi mai vine să-njuri că plouă afară, că iar se trezeşte vreo vită cu volan în faţă să blocheze intersecţia sau că e tot rândul tău să cumperi pâine.
Asemănările de la tv, între două dimineţi consecutive sunt izbitoare. Uneori am impresia că ăştia pun aceeaşi casetă în fiecare zi. Alteori sunt convinsă că au ceva împotriva mea şi a dimineţilor frumoase. Adesea aleg să las televizorul stins şi vremea să mă surprindă.
