Precis vi s-a întâmplat. Fericiți cei care sunt întrebați. Foarte des lumea vine și-ți înșfacă pruncul fără avertizări prealabile. Țin minte chestia asta de când eram și eu mică și îi uram efectiv pe toți ăia care simțeau nevoia să mă atingă, să-și lase balele pe obrajii mei generoși. Chiar și bale pe mâinile mele slăbănoage mă enervau. Nu am fost niciodată genul ăla de persoană care simte nevoia să se atingă constant de alți oameni, să se gâdile, să se țină de mână.
Zborul cu avionul e foarte diferit când ai cu tine un bebeluș. Primul zbor cu Tudor a fost când el avea o lună și o zi. Atunci, totul a decurs foarte simplu, a dormit aproape non-stop, iar în rest a stat la sân.
La 5 luni și jumătate e diferit, fiindcă nu mai petrece atât de mult timp dormind, nici la sân, de-acum are dorințe, cerințe, vrea distrat, jucat, complimentat, pupat. (Haha, asta cu pupatul e băgată de la mamă-să putere. Sper că vrea pupat și că o să mai vrea încă vreo 20 de ani de-acum încolo)
Zborul de dus cu bebeluș de 5 luni și jumătate
Deși mi-am schimbat numele cu care semnez articolele din ”copila blondă” în ”Miruna”, deși am născut un bebeluș adorabil, deși am grijă de el zilnic cam tot timpul, deși nu-l las nici la tată-său când plânge, deși sunt acolo când se trezește și adoarme, deși brațele mele îl alină cel mai ușor, deși cu mine comunică cel mai frumos, tot nu mă simt mămica lui. Și nu mă simt mămica nimănui.
#Cum poate un bebeluș sparge niște dinți de adult
Aveam pacienți, care veneau în mod frecvent cu dinții din față crăpați sau complet sparți, cu plombe sărite și buze umflate, dând vina pe copii.
Sincer vă spun, în gând, îmi cam dădeam ochii peste cap: cum, domn’le, ce poți face cu un copil mic, încât să-ți chiar spargă buza? Adică, voi vă jucați de-a baba oarba-n fiecare zi?
Mno, hai, Miruno, că e rândul tău. La copii, la cucuie, sper să nu vină și dinții beliți, că mi-s tare dragi ai mei toți din față. Și din spate, că nu discriminăm 😉
Asta e una dintre cele mai tari faze. Până am rămas însărcinată, toleranța mea față de un copil urlător era egală cu zero. ZEEEROOO. Nimic, canci, niente. Copiii mici erau trecuți sub denumirea de ”mici extratereștrii” în lista mea de valori și nu-mi plăceau decât în poze. Mama tot încerca să le țină partea și să-mi înmoaie inima: ”dar, mamă, e numai un copilaș” sau ”nu e el de vină că plânge” (a, nu, e un mic demon invizibil care i-a invadat corpul și gura aia emițătoare de mulți decibeli enervanți?). Și nimic.
Vreau sa deschidem cu aceasta ocazie o serie de review-uri ale localurilor pe care le descopar si redescopar. Din perspectiva parintelui care-si duce copilul dupa el, deocamdata în carucior. Odata cu legea antifumat, cred ca s-au deschis por?ile parin?ilor ?i copiilor mult mai mult în restaurante ?i cafenele. Începem cu Zexe Braserie, un restaurant-cofetarie. Va invit sa-mi face?i sugestii de localuri unde po?i merge cu copii, unde va sim?i?i bine, genul de afaceri care merita promovate. Promit sa le vizitez.
