2014, Anglia, alegerile prezindențiale. Vedeți ce am pus în descrierea pozei. Nici n-aș fi visat că, doi ani mai târziu, ne vom ține de cuvânt.
Înțeleg că de la televizor s-a văzut diferit, ca în vorba aia: frumusețea e în ochiul privitorului. Iar unii nu știu încă să numere corect.
N-am mai fost de mult timp pe undeva despre care să merite să scriu, deși nu am stat doar în casă. Duminica asta am fost însă într-un restaurant deschis de aproximativ 2 luni, Seva Cuisine. Vă arăt ce-am mâncat, vă povestesc ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut și cât a costat.
Multă lume ne întreabă cum ni se pare, multă lume aşteaptă o listă întreagă de nemulţumiri, că doar na, n-om lăuda ţara asta! Ştiţi bine cât îmi e mie de drag de ea, cât dor mi-a fost. De mama, de străzi, de mâncare, de aer, de tot. Doar că mama tot nu e vecină cu mine, străzile sunt pline de rahaţi, mâncarea e prea multă şi prea bună, iar aerul ne topeşte de cald.
ÎNSĂ
Acum, intr-o seară, ieşeam de la metrou la Universitate, când văd un grup de oamneni holbaţi la un nenea cocoţat pe stâlp. Nimic neobişnuit, de altfel, că omul era cu echipament de protecţie, avea scară din aia de nene care se cocoaţă ca să repare chestii, deci, repet, nimic ieşit din comun.
Dar mă opresc, când îi aud pe oamenii de care vă ziceam că se holbau vorbind germană. Rar am auzit în oraşul ăsta limba în care am învăţat eu prima dată să scriu şi să citesc, deci n-o să râdeţi, când o să vă spun că îmi trezeşte un fel de dor. De mine şi de atunci.
Bine, asta nu e relevant decât pentru mine, aşa că trec la subiect. Deci, ăstia toţi stăteau aşa, cu capetele lor blonde atârnate pe spate şi cu privirile suspendate de cabluri, şi se minunatu ce de firăraie şi furtune ne împodobesc oraşul. Iar unul, mai umblat prin România -bag seama- le explica exact ca în titlu, doar cu muuult mai multe semne de mirare. E de înţeles, noi nu le ştim niciodată altundeva poziţionate şi tot ne deranjează în peisaj. Da’ oamenii ăştia ce să mai zică?
Le-am făcut repede poza asta întunecată şi m-am decis s-o şi postez, că doar se potriveşte cu culorile şi cerul Bucureştiului. Mult gri şi harababură de cabluri. Şi-am plecat amintindu-mi de străzile Londrei, fără maşini pe trotuare, cu cer înnorat, dar deloc gri.
Articolul acesta ar trebui să fie despre o chestie care mă enervează. Întrucât mi-e greu să aleg una singură din tolba cu variante şi superficialitatea mi-e dictată de stele (e o caracteristică a gemenilor, una pe care o exercit în cea mai înaltă funcţie) o să fac o listă 🙂 Sunteţi liberi să o continuaţi.
Mă enervează smotocioacele de păr care se adună seara pe scările de la metrou. Mi se face o scârbă de cea mai pură esenţă. Dar n-ai ce le face, ele se formează ca nişte fenomene ale naturii de necombătut. Decât dacă ar sta careva cu mătura călare pe ele, să le pândească şi să le vină de hac înainte de a veni ele în câmpul meu vizual. Că am încercat şi să nu mă uit, că doar m-am gândit la asta. Şi după ce era să-mi rup gâtul de câteva ori şi să mă dau de-a dura în public, am renunţat. Astfel încât reuşesc să mă indispun în fiecare seară. Aştept să-mi dobândesc toleranţă, indiferenţă, rezistenţă. Ca la antibioticele alea pe care le dau mamele pruncilor pe post de bomboane când le curge nasu’.
Tot la metrou. Că dacă m-aţi pornit, acuma, ce să fac…
Mă enervează îndrăgostiţii. Dar nu toţi. Ăia îmbujoraţi, care stau mână-n mână şi respiraţie de dimineaţă în respiraţie de dimineaţă. Care îşi zâmbesc complice de parcă doar ei ar şti şirul întâmplărilor din ultimele 10 ore. Nu, dragilor, cu toţii ni le imaginăm, iar pentru cei lipsiţi de circumvoluţiunile creativităţii există ziarele de dimineaţă, cu distribuţie gratuită. Deci, da şi ăştia mă enervează. Iar când mai sunt şi urâţi şi ea cu pletele slinoase de la cât şi-a plimbat el degetele prin părul ei, mă enervez şi mai tare. Fiindcă eu sunt mai mereu cu podoaba capilară strălucitoare de la şampoanele şi balsamele pe care le folosesc, dar uneori mi-aş dori şi pentru mine strălucirea aia slinoasă. Care mă enervează la metrou.
Mă mai enervează că nu ninge când vreau eu. Că ceasul mereu sună prea de dimineaţă şi niciodată nu-l visez pe el. Mă enervează că timpul trece pe cât de frumos pentru bebeluşii care cresc de la o săptămână la alta, pe atât de înspăimântător pentru bunicii de peste 80 de ani. Mă enervează că vremea nu oboseşte deloc. De parcă ea nu ar îmbătrâni niciodată. Şi o să mă mai enerveze sărbătorile astea de iarnă după ce vor fi trecut şi mă vor fi lăsat în chinurile unei sesiuni necruţătoare. Şi distrugătoare de nopţi frumoase de iarnă. Deja mă enervează cenuşiul în care se acoperă oraşul, când cobori de la revelion şi revii acasă, la viaţa ta scoasă din poveştile cu straturi groase de zăpadă sclipicioasă.
Mă enervează că tot ce vă pot trimite e un text înşirat pe un blog, când aş avea atâtea bucurii şi momente şi veselie. Că astea nu se consumă, nici când le împarţi.
Şi dacă nu vă înmulţiţi în clubul cititoarelor copilei blonde pe unica.ro o să mă enervez pur şi simplu şi mai tare! :p Glumesc. Dar se potrivea în context 😉
Pana marti, la Sala Palatului se intampla un Salon de Sanatate si Frumusete, unde sunt din nou blonda si sanatoasa , impreuna cu mama 🙂 si promovez noul vaccin impotriva gripei. Puteti trece pe la noi.
In rest, am mancat niste bomboane facute din ceva seminte, fara zahar si colorate din plante si tot felul de borostini. Foarte interesant. A, si mai vreau sa imi iau niste chestii, ca lumea se misca si face descoperiri, de care musai sa profitam.
La acelasi eveniment din septembrie au fost Nina, hoinaru, criserb si alti cititori ai blondelor, cu care am si pastrat ulterior legatura. Asa a vazut si mama ca avea copilu’ dreptate cand zicea ca ai de unde alege oamenii si in acest oras minunat! 😉
