Mai întâi să zic noroc că “a fost”, fiindcă era cât pe ce “să fie” fără noi. Niciodată nu ne mai facem planuri pentru vineri după-masa, deoarece niciodată nu ştii cum cade vreun nefericit în freză, pe care freză tocmai jumătate din noi tre’ s-o repare, de zici că s-au terminat medicii-n oraşu’ ăsta.

În fine, am ajuns. Cu nervi şi greutate (pe drum, am stat vreo 40 km în fundul unuia care mergea cu 10 mile/oră, am crezut că turbez! Cred că în ţara asta a autostrăzilor, depăşirea pe şosea cu o singură bandă pe sens nu se predă la şcoala de şoferi.).

Ne-am relaxat imediat, de parcă noi eram în concediu deja de-o săptămână. Surpriza de la intrare a fost -cum spuneam şi pe facebook- numărul mare de reprezentanţi ai vârstei a treia şi a patra. Aducea a secţia de geriatrie în zilele ei bune. Oameni în cărucioare cu rotile. Oameni care-au chelit deja de vreo 2 decenii. Bastoane, cârje şi proteze. Ba am văzut şi doi cu fir din ăla de oxigen pe la nas şi cu tubul în spinare. Unde m-ai adus, Miruno, evident, mi-am auzit nişte miştouri înainte de spectacol.

Fiindcă nu a fost doar un concert, ci un adevărat spectacol. Andre Rieu şi-a făcut intrarea ca întotdeauna, din public, cu pletele în vânt şi orchestra după el. Subţire şi degajat, tipul nu mai e demult doar un violonist, ci e şi un showman aşa cum i se spune lui Brenciu pe la noi. Comparaţia nu există, deci nu vă impacientaţi. Nivelul e cu totul altul. E şi comedian, şi actor, şi romantic, şi veşnic îndrăgostit de valsurile lui Strauss.

Cu mult umor Andre Rieu aseară. Ori aşa o fi în fiecare seară, habar n-am, e prima oară când îl văd. Însă nu numai a cântat la vioară, ci a şi spus glume şi poveşti. Prezenta fiecare melodie şi interacţiona cu publicul excepţional. Plus, jocuri de lumini, costume impecabile, tenori ca-n filme şi nişte expresii faciale incredibile. De zici că-i jucau şi trăsăturile pe acorduri de vioară.

Cele mai frumoase momente:

Înainte de Dunărea Albastră a zis că, de obicei, peste tot pe unde a fost în lume, la piesa asta lumea sare de pe scaune şi începe să valseze. Da’ mai ţineţi mine cum ziceam că media vârstei publicului era undeva pe la 60? Na, imaginaţi-vă octogenarii mei puşi la 4 ace, luându-şi consoartele la vals. Pentru unii sunt sigură că nu s-a mai întâmplat să danseze secolul ăsta, pentru alţii nu s-au mai întâmplat lucruri din pleistocen încoace. Doamne, cât erau de drăguţi. Am văzut un cuplu de bătrânei, care nu ştiu cum au primit dezlegare de la medic să părăsească patul, el era cu cârjele-ntr-o mână şi cu doamna, în cealaltă. Se ţineau în braţe pe ritm de Strauss. Şi erau fericiţi şi împreună. Iar atunci, acolo, pentru o clipă, am simţit că muzica a învins timpul şi biologia şi genunchii care se strică. Muzica i-a reconectat la cei care erau odată, fericiţi şi împreună şi atât.

Să m-aduci şi pe mine la 80 de ani la un concert din ăsta, i-am şoptit romantic. La care, normal, în loc să-mi răspundă mieros, mi-a zis că va fi cam greu să mergem la Rieu! Că na… (Bună gluma, prost momentul. Omul e din ’49, să-i dea Dumnezeu sănătate. Şi nouă tot aşa.)

Al doilea cel mai frumos moment a fost când a cântat fata asta din Africa de Sud, Kimmy Skota, o piesă dedicată lui Nelson Mandela: “My African Dream”. La final, i s-au alăturat alte două voci decât cele din clip, iar combinaţia a fost mult mai reuşită. Piele de găină peste toată pielea din sală. Ei i s-au umplut ochii de lacrimi şi nouă tot aşa.

Şi a mai fost un moment, pe care nu-l încadrez nicăieri, ci vi-l spun doar aşa (de teamă să nu-l uit când mi-or fi cerurile mai înnorate.), cum mi-a rămas mie în minte şi în suflet. A zis că uneori e întrebat de oameni cum de nu i se face dor de acasă a lui din Olanda, când călătoreşte atâta în jurul lumii. Şi a zis că normal , i se face şi lui dor, dar că şi-a dat seama cum datorită acestui “acasă” şi poate călători. Fiindcă ştii că ai un loc numit “acasă” unde te poţi întoarce oricând şi pământul te va primi, un loc unde toată lumea te cunoaşte. Că de asta poţi călători, fiindcă ai unde te întoarce.