Nu mă bag în scandaluri medicale din câteva motive, unul dintre ele fiind că cei implicați sunt, într-un fel colegii mei. Sunt convinsă că niciun medic nu se trezește dimineața și își suflecă mânecile spunând, ia să vedem, cât de incompetent pot fi astăzi? Dar, de data asta mi se pare prea culmea-culmilor, e aproape 2 noaptea și m-am întors din pat să scriu două vorbe, că altfel sigur aș fi avut un coșmar.
Am cunoscut în ultimele 3 luni, să zicem, oameni, mulți oameni, pe care îi simt cum galopează prin viață. Telefonul le sună încontinuu, vorbele ies din gura lor ca gloanțele din pușcă, sângele clocotește în vene. Sunt oameni de succes adesea, oameni de la care precis ai avea multe de învățat. Dar mereu m-am întrebat după ce ni s-au despărțit drumul și orele: cât de fericiți sunt ei cu adevărat? Ce ar spune o celulă de-a lor dacă ai întreba-o?
Am descoperit că atunci când am nevoie să plec de acasă, dacă îi spun copilului cu o zi înainte ”mâine o să plec, tu rămâni cu doamna V” și îi tot repet chestia asta de câteva ori până în momentul în care ies pe ușă, e mai bine un pic. Foarte rar e cu scandal, tot mai des e ok.
Uneori ne povestim unul altuia ziua aceea, de parcă celălalt nici n-ar fi fost acolo vreun pic. Alteori povestim ziua aceea cum or fi văzut-o alții, care au fost prezenți fără să știe de ce.
Primul lui hohot de râs așa pe bune a fost la Sibiu. Nu mai știu cât timp avea pruncul, dar era mic, fiindcă încă stătea pe spate. 4, 5 luni? Taică-său era lângă el, pe pat, eu eram în picioare, în cameră erau prezenți și cei doi bunici. Dintr-o scălâmbăială în alta cu mama mea, bunica lui, ea a început să râdă în hohote, el a prins firul și de acolo s-a dus. O hăhăială grozavă! Nu se atingeau deloc ei doi, doar se priveau în ochi. Ce lecție de conectare! Înainte de Cuvânt a fost Bucuria. Fiindcă doar asta a fost acolo, atunci. O anumită vibrație dintre ei doi, la care ne-au primit cumva și pe noi, ceilalți prezenți la scenă. A fost fabulos. Unul dintre primele semne că în ghemotocul de câteva kilograme se trezește conștiința băiatului meu. Că ne vede și ne simte. Că e fericit în familia lui. Am râs și am plâns toți adulții atunci în camera aia, dar rămâne între noi.
Aceasta nu este o poveste despre cum umblă un bebeluș cu o foarfecă sau un cuțit. Aceasta este o poveste despre încrederea-n copilul meu.
La masă, bebelușul se întinde după cuțit.
-Nu umblăm cu cuțitul, iubitule mic. Știi că sunt foarte periculoase cuțitele, că taie și că doar adulții le folosesc.
